Parcul Nicolae Romanescu este mai mult decât plămânul verde al Craiovei. Este o bijuterie arhitectonică a orașului și cred că rămâne cel mai minunat parc din țară și printre cele mai frumoase din Europa. Sigur pot fi considerată subiectivă și recunosc că sunt, pentru că am atâtea valize de amintiri din acest fabulos spațiu verde : jocurile pe alei cu părinții mei din copilărie, întâlnirile cu Cristi din primii ani și sutele de plimbări la pas de mai apoi, aventurile cu spiritele imaginare ale parcului trăite alături de Vlad, băiețelul meu care acum e adolescent, toate acestea m-au făcut să IUBESC acest parc și să-i acord toată prețuirea pe care o merită.

Și acum, cu atât mai mare este prețuirea cu cât am aflat mult mai multe informații despre cum s-a născut acest minunat loc din Craiova. Toate acestea sunt cuprinse în „Parcul Romanescu”, un album de colecție semnat de Simona Lazăr și Mihai Murărețu. De fapt este a treia lucrare de ținută, după primele două volume din „Craiova de ieri”, despre care am povestit cu Mihai la un five o ~clock, într-un spațiu dedicat cărților, Librăria Elena Farago.

Răsfoind paginile albumului, cu toată multitudinea de informații, fotografii, cifre și date statistice, mi-am dat seama că nu se știe nici măcar o zecime din ceea ce a însemnat proiectul Parcul Nicolae Romanescu, pornind de la planurile realizate de Edouard Redont, continuând cu echipele de ingineri și constructori care le-au transpus pe teren, până la inaugurarea lui de către regele Carol 1 pe 29 septembrie 1903. De aceea, am reînnodat firul poveștilor cu cei doi autori, Simona Lazăr și Mihai Murărețu, unde altundeva decât în Parcul Nicolae Romanescu.

Este o poveste pe care o lăsăm generațiilor viitoare

Am intrat în posesia albumului cu Parcul Romanescu de câteva zile și de atunci nu l-am mai lăsat din mână. Nu vreau să dezvăluim foarte multe despre această fabuloasă lucrare, pentru a lăsa plăcerea craiovenilor și nu numai, de a o descoperi. Ca și la precedentele două albume (Craiova de ieri – vol I și II, nm), cred că ar fi interesant să aflăm detalii despre munca din spatele acestui proiect și poveștile care v-au marcat pe voi, autorii, atunci când v-ați documentat. Așadar, cum ați început toată această nouă aventură ?

Mihai Murărețu : Mă bucur că ne revedem, într-o ambianță atât de plăcută, cea a Parcului Nicolae Romanescu. Ca să răspund foarte scurt la întrebarea ta, cred că a fost o necesitate. Acumulasem foarte mult material, foarte multe documente și fotografii. Despre o parte din ele scrisesem pe pagina de facebook Oltenia mea, dar am considerat că nu este de ajuns. De sintetizarea materialului s-a ocupat Simona, a durat ceva timp, dar suntem bucuroși că am reușit să ducem la bun sfârșit,  pentru că la un moment dat nu prea întrevedeam finalul. Este o poveste pe care o lăsăm generațiilor viitoare, despre un parc care anul acesta  împlinește venerabila vârstă de  118 ani.  Este o poveste frumoasă pentru că, înainte de toate,  la construirea parcului au participat în principal craioveni.

O poveste care are o vechime de 118 ani, dar construcția parcului a durat ….

Mihai Murărețu: Lucrările la construcția parcului au început în aprilie 1899 și s-au finalizat oficial pe 29 septembrie 1903, prin inaugurarea făcută de regele Carol. Spun oficial, pentru că în 1905 încă se mai lucra și am găsit documente conform cărora în 1927, încă se mai făceau lucrări la Hipodrom 

Dacă de Mihai (Murărețu nm) mă leagă pe mine și pe Cristi o prietenie de ani buni, cu tine, Simona( Lazăr nm ), m-am întânit azi pentru prima oară . Întrebându-l pe Mihai, mi-a zis că ești craioveancă, rătăcită prin București câteva decenii, reîntoarsă în orașul natal și pasionată de istoria urbei ……..

Simona Lazăr: Întâlnirea cu Mihai s-a produs virtual pe facebook, după ce a creat pagina Oltenia Mea și a început să posteze fotografii vechi. Mi-am îngăduit să comentez la unele din postările lui. Mai știam și eu câte ceva. Începusem să citesc despre Craiova de când m-am întors aici, din 2007, pentru că în București nu găsisem nicio carte despre acest oraș, indiferent pe ce temă ar fi fost. Și pot să spun că străbăteam librăriile. Mai citeam informații sporadice din vreo revistă, dar foarte puțin. A fost un vis al meu să mă reântorc în Craiova, de când plecasem, că nu o făcusem de drag. Am plecat la 14 ani, printr-o mutare forțată impusă de familie și m-am reîntors la 48. În librăriile din Craiova am găsit lucrări despre oraș și am luat și am citit tot ce am găsit. Revenind la întâlnirea cu Mihai, probabil a apreciat comentariile mele, m-a contactat și așa am început să colaborăm (râde)

Și de aici a început o colaborare fructuoasă și o prietenie trainică………

Simona Lazăr: Într-adevăr, ne înțelegem foarte bine. În principiu, la această lucrare, teoretic eu am realizat textele iar Mihai partea grafică. În realitate, fiecare a intervenit în “subiectul” celuilalt cu câte o sugestie. Și am ajuns la un punct comun împreună.

Parcul Nicolae Romanescu este făcut integral la sapă și cazma

Mihai, la întâlnirea noastră precedentă, mi-ai mărturisit că această cercetare aprofundată a documentelor vechi te-a ajutat să demontezi un mit care circulă în tot spațiul virtual : Parcul Nicolae Romanescu NU este un parc natural, așa cum se vehiculează pe internet.

Mihai Murărețu:  Nu este un parc natural, este un parc făcut integral la sapă și cazma . Toate speciile de arbori care sunt plantate aici au fost aduse de primarul Nicolae Romanescu și de inginerul șef de atunci al urbei, Carol Litarcek, și plantate după instrucțiunile lui Redont. În viziunea peisagistului francez, conform planurilor parcului, pâlcurile de copaci, arbuști și semiarbuști erau astfel plantate încât odată ajunse la maturitate să aibă o formă de ciupercă (cu copacii mai înalți în centru) și fiecare specie să fie vizibilă și pusă în valoare din orice unghi ar fi fost privită. El nu a fost gândit ca o pădure ci ca o sumă de ansambluri diferite de copaci-arbuști-semiarbuști care să fie vizibile din mai multe părți și să se armonizeze peisagistic. Acum din păcate nu se mai păstrează această arhitectură. În plus în planuri existau puncte de belvedere, toate obiectivele importante ale parcului urmau să fie vizibile de-a lungul unor linii imaginare, trasate între aceste puncte de interes: de exemplu,  de la belvederea de la intrarea în parc urma să fie văzut castelul, arborii trebuiau astfel plantați încât să nu obtureze vizibilitatea. De la castel era un alt punct de belvedere către pod.

Toate referințele care există pe internet legate de Parcul Nicolae Romanescu menționează în principal două nume :  cel al primarului Nicolae Romanescu, primarul nepereche cum l-ați numit voi, căruia îi datorăm crearea acestui loc minunat în care ne aflăm și noi și al peisagistului francez Edouard Redont care a realizat planurile după care a fost construit parcul. Din păcate, nu există aproape deloc informații despre echipa de ingineri, constructori, tehnicieni, care a stat în spatele realizării acestui proiect grandios.

Simona Lazăr: Tocmai asta am vrut să restituim noi. De fapt, până la demersul nostru, nu a existat o lucrare documentară despre Parcul Nicolae Romanescu. Despre parc s-a scris mult, dar doar generalități. Pentru publicul larg este foarte bine dar nu și pentru cei care doreau să cunoască mai multe detalii despre construcția acestui parc. Merita din plin o monografie. Și noi asta am realizat. Noi ce am găsit am scris. Poate nu am avut acces la toate documentele. Oricând e timp pentru redescoperire…

Mihai Murărețu: : Apropo de documente nedescoperite … Cu o zi înainte de a da la tipar albumul, am avut bucuria să fiu sunat de fostul director al parcului, dl inginer Dumitrescu, care mi-a pus la dispoziție o hartă cu plantațiile făcute de Redont între 1900-1903. Dânsul a reușit să identifice, lucrând în parc atâția ani, toți arborii care mai există din acea perioadă. În acest fel și-a dat seama cum au fost făcute etajele de vegetație. Acea hartă există, dar n-am mai avut timp s-o prelucrez și s-o includ în volum, timpul fiind foarte scurt, dar probabil la viitoarea ediție revizuită și adăugită sigur o vom insera …  Pentru că generațiile viitoare au dreptul să știe cum a fost gândit parcul, cum au fost proiectate toate zonele de vegetație de la peluzele de flori la speciile de arbuști, semiarbuști, copaci înalți sau vegetație de munte. Parcul a fost proiectat în stilul arhitecturii peisagiste de sfârșit de secol XIX și am reușit să identificăm lucrarea după care s-a inspirat Redont în proiectul său. Este vorba de Parcul Buttes Chaumont din Paris. Există multe elemente asemănătoare, chiar identice unele, altele adaptate. Redont le-a gândit într-un fel, administrația de atunci n-a avut bani să pună în practică ideile sale și a trebuit să adapteze cumva proiectul, dar în mare parte se vede amprenta parcurilor pariziene.

Chiar și ultimului terasier i-am acordat atenție…

Se pare că a fost și dorința lui Romanescu ca Redont să se inspire din parcurile pariziene atunci când a realizat proiectul, și acest lucru este menționat în album. Revin la echipa care a stat în spatele construirii parcului, pentru că voi ați făcut un act de recuperare a memoriei și ați acordat o importanță deosebită acestor oameni.

Simona Lazăr: Chiar și ultimului terasier  i-am acordat atenție…Se cuvenea să le cunoaștem numele. Pentru un minut să ne aplecăm ochii pe numele acelea de care n-a auzit nimeni niciodată. Și am vrut să mai redăm dimensiunea și complexitatea acestei lucrări. Aceste documente ne-au întors în timp și ne-am dat seama câtă preocupare a fost pentru realizarea acestui proiect. Și câtă abnegație din partea primarului Romanescu

Mihai Murărețu: Și câtă grijă de a cheltui banul public. Cu câtă responsabilitate îi spunea inginerului șef Litarczek să fie atent la cheltuieli, că din casieria publică nu se pot scoate mulți bani, că finanțele publice sunt în suferință și să se aplece asupra ofertelor cele mai avantajoase economic. În plus,  multe din planurile lui Redont au fost refăcute pentru economie de materiale. Făcând analogii cu tot ce s-a construit în parc, în sensul că toate stâncăriile de la toate cascadele din parc au fost construite din  resturi de zidărie  din demolări aduse de la casa Haralamb (unde se află acum CN Frații Buzești). Au fost cărate cu căruțele, acoperite cu ciment și realizate modelaje de stâncărie. Nu-și permiteau să construiască de la zero. Este clar că au refolosit materiale de la alte construcții din oraș și asta ne face să credem că unele construcții din parc mai păstrează elemente originale de pe vremea Bibeștilor. Nu-și permiteau să demoleze și să arunce materialele. Poziționarea obiectivelor din parc coincide cu multe acareturi ale Bibeștilor pe care noi le-am găsit în niște planuri de la 1843.

Din toată această echipă de specialiști, care a contribuit efectiv la construcția parcului, ce personalitate v-a impresionat în mod deosebit ?

Mihai Murărețu: Pe mine m-a impresionat Nicolae N. Fratoștițeanu. Am avut bucuria să o cunosc pe nepoata sa și dânsa cu mare amabilitate, ne-a pus la dispoziție fotografii și documente de familie. Eu reușisem să găsesc și alte documente despre munca lui  Nicolae N. Fratoștițeanu din Craiova la sfârșitul secolului XIX și începutul secolului XX. El a avut un mare rol în asanarea bălților de pe latura sudvestică a orașului, unde se află acum Spitalul Județean de Urgență, Liceul de Arte Marin Sorescu și Stadionul Ion Oblemenco. Acolo se aflau multe mlaștini și el a fost primul care a realizat desecarea lor și canalizarea în acea zonă. Cumva a igienizat-o. M-a impresionat că numele lui a rămas necunoscut timp de mai bine de un secol. Noi am găsit aceste documente și cu ajutorul nepoatel lui am descoperit că unul din obiectivele principale ale parcului, castelul, a fost făcut de Nicolae N. Fratoștițeanu. El a mai lucrat și la casa grădinarului șef. N-am găsit documente dar mi-a spus nepoata sa că se apropia data de 29 septembrie 1903 și trebuia inaugurat parcul. Podul nu era încă gata, mai erau finisaje de făcut la picioarele podului. El era prieten cu Victor Laugier, antreprenorul care realiza podul . A luat oamenii de la castel, pentru că terminase lucrările, și i-a mutat la pod. Toată această muncă pe care el și echipa lui au realizat-o pentru finalizarea podului nu a fost remunerată.

Mihai Murărețu: Acum mai vin cu o informație inedită. Din documentele pe care le-am găsit noi, Nicolae N. Fratoștiteanu nu a fost plătit mai deloc pentru lucrările efectuate în parc. După cum am mai menționat, finanțele publice erau în mare suferință. El nu s-a îmbogățit după lucrările din parc. După inaugurarea din 1903, el a continuat să facă lucrări de canalizare la case private în oraș și de racordarare a acestora la rețeaua publică. Am mai găsit un document datat din 1920 prin care Nicolae N. Fratoștiteanu renunța la toate datoriile pe care Primăria le avea către antrepriza sa.  M-a impresionat foarte mult.A fost un inginer de top. Era foarte tânăr când a lucrat în Parcul Romanescu. A rămas din păcate necunoscut. Am reușit prin documentele pe care le-am găsit și prin acest album, să-l readucem în atenția publicului.  Cred că ar merita un nume de stradă. Nicolae N.Fratoștițeanu ar merita un nume de stradă. La fel ca și Redont.

Simona Lazăr : Eu aș prefera să vorbesc despre cine m-a impresionat neplăcut. Sunt două exemple (râde) Este stâncarul Dubrulle care a cerut prețul de 4 ori mai mare decât se obișnuia la Paris pentru același gen de lucrări. Dar se pare că realizarea acestor stânci false era o lucrare care se executa în premieră în România, iar această premieră era tocmai parcul din Craiova. Pretențiile nejustificate ale lui Dubrulle îi sunt semnalate primarului Romanescu de către inginerii Litarczek și Springer – și acestea se regăsesc, pe larg, consemnate în album. Dubrulle cerea pe manoperă un preț lipsit de bun simț, neținând seama nici măcar de avantajele pe care primăria i le acordase în ceea ce privea condițiile de muncă și facilitățile în privința cazării și a transportului dus-întors la Paris. Posibil de altfel ca acestea tot el să le fi impus, iar primăria să le fi acceptat.

Al doilea exemplu ar fi antreprenorii Zwenger, cei doi frați Zwenger, cei care s-au ocupat de tribuna hipodromului, pe care se pare că până la urmă nici n-au terminat-o. Conform documentelor, în 1936 se discuta de o reconstruire a tribunei – asta după ce i s-au tot făcut reparații și până la această dată. Deasemenea au existat nemulțumiri pentru porțile inițiale ale Parcului . Ele așa arătau bine, dar lucrările nu fuseseră temeinic executate nici la porți, nici la stâlpii de susținere. Dealtfel o să vedeți la finalul lucrării, am făcut un tablou prin care cititorul poate să-și facă o imagine generală cu toți care au fost angrenați în construcția acestui parc. Fiecare ce contribuție a avut.

Mihai Murărețu: Ne erau simpatici antreprenorii ăștia cum erau frații Zwenger  (râde). De fiecare dată cînd descopeream câte un document care făcea referire la hipodrom, știam deja ce urmează. Primarul Romanescu și inginerul șef al urbei trăgeau de ei efectiv să se țină de treabă. Acolo unde lucrau ei, deseori se alegea praful . Practic, am constatat că nimic nu e nou sub soare. Și în urmă cu 118 ani erau antreprenori serioși care își făceau treaba conform obligațiilor contractuale, dar erau și astfel de personaje. Din cauza lor, în 1905-1906 deja se vorbea de lucrări de reparații, deși parcul fusese inaugurat cu 3 ani înainte. Un exemplu ar fi acoperișurile chioșcurilor, confecționate din stuf,  care au fost distruse primele și au trebuit înlocuite. Conform informațiilor găsite de noi,  ei puneau aceste daune pe seama vântului. Cum era un vânt mai tare, cum dădea jos cu acoperișul. Și dacă nu bătea vântul, îl mâncau rozătoarele sau îl ciuguleau păsările. La stuf mă refer (râde)…..

Să spunem că una dintre antreprizele autohtone, care a avut o contribuție majoră la construcția podului suspendat a fost firma Andreescu și Fiii, care producea cărămizi. După cum este menționat în album, datorită seriozității și calității serviciilor, antrepriza se mutase din Bucovăț în centrul Craiovei, acționarii ajungând să dețină nu mai puțin de 8 imobile în zonă. Ce m-a impresionat foarte mult este că, înainte de a fi folosite la construcția podului, cărămizile au fost supuse unor teste.

Mihai Murărețu: Într-adevăr, primul lot de cărămizi, atunci când s-au apucat de pod a fost testat la Școala Națională de Poduri și Șosele din București. Conform documentelor găsite de noi, a fost trimisă o ladă de cărămizi, care a corespuns din toate punctele de vedere. Și dovada faptului că au fost folosite materiale de calitate se vede și acum pentru că podul nu are crăpături sau alte defecte tehnologice care să apară în timp. Podul este foarte bine clădit și să ne gândim că a fost așezat pe un sol destul de instabil. Întreaga latură nordică a parcului,  de la Valea Fetii până la punctul de Belvedere de la intrarea centrală, este brăzdată de izvoare, iar solul este destul de argilos.

Necesitatea construirii parcului a fost în primul rând pentru igienizare, și apoi aceea de grădină publică

Și pentru că tot ai pomenit de Valea Fetii, să ne oprim asupra unei informații inedite pe care am descoperit-o în acest album și nu cred că este cunocută de prea multe persoane. Medalia de Aur obținută de Edouard Redont pentru proiectul parcului la Expoziția de la Paris a fost acordată de un juriu de specialiști în igienă sau Hygienă, cum se spunea în urmă cu un secol. Pentru că parcul a adus în primul rând sănătate orașului, a reprezentat  cu adevărat un plămân verde al urbei, mai ales că Valea Fetii fusese considerată până atunci o zonă insalubră.

Simona Lazăr : Necesitatea construirii parcului a fost în primul rând pentru igienizare, și apoi aceea de grădină publică, lucru care se cunoaște prea puțin. Din fericire, parcul a întrunit din start atât criteriul de igienizare a zonei cât și cel estetic. De aici și reproșurile opoziției conservatoare la adresa primarului Romanescu: erau prea costisitoare lucrările de realizare a parcului.

Cel puțin un sfert din sumele folosite pentru a construirea parcului au fost atrase de dna Lucia Romanescu

Mihai Murărețu: L-au atacat pe nedrept conservatorii, să precizăm lucrul acesta. Banii au fost cheltuiți cu foarte mare grijă. Noi estimăm că cel puțin un sfert din sumele folosite pentru construirea parcului au fost atrase de dna Lucia Romanescu. Prin serate, baluri,  tombole, colecte, serbări organizate prin grija domniei sale, s-a reușit atragerea unor fonduri care de multe ori depășeau sumele ridicate din casieria urbei. Practic erau surse extrabugetare. Se știe foarte puțin despre rolul primordial pe care l-a avut dna Lucia Romanescu la construcția parcului și noi ne bucurăm că am putut aduce în atenția publicului aceste detalii.  Parcul a costat 1 milion de lei la nivelul anilor 1900. Dacă doamna Lucia Romanescu a adus cel puțin un sfert din sumă, asta înseamnă 250.000 lei în epocă, fonduri extrabugetare.

Ce mai mi se pare important de notat la acest album despre Parcul Romanescu este că prin toate informațiile, fotografiile, notițele inserate despre firmele care au lucrat la acest  proiect, ați oferit în același timp o radiografie a sferei antreprenoriale din epocă. La sfârșit de secol XIX și început de secol XX, erau suficiente firme cu expertiză și cu o bogată activitate locală.

Simona Lazăr : Ne-am dorit asta, să dăm cât mai multe informații despre viața economică și socială și în același timp să creem și atmosfera din epocă. Am insistat pe momentul inaugurării parcului și deși am dat unele detalii, care ar putea fi considerate inutile despre numărul de stegulețe sau de beculețe, am vrut ca fiecare cititor să își poată imagina cum a arătat orașul pavoazat atunci, dimensiunea sărbătorii, la care a participat toată suflarea orașului.

Au fost 6000 de documente originale pe care noi le-am consultat

Mihai Murărețu: Cât de bucuroși suntem că am reușit să aducem în atenția publicului toate aceste nume care au contribuit la construirea parcului. În afară de Romanescu și Redont, eu nici de Litarczek, inginerul șef al orașului la acea vreme, nu citisem și nu auzisem nimic. A fost destul de greu să  îi descoperim din documente . A trebuit să studiem corespondența între ei, antreprenori și Romanescu  pentru a le crea un profil. La câțiva dintre ei am reușit să le găsim și fotografiile și suntem foarte fericiți să transmitem și generațiilor următoare aceste informații. Au fost 6000 de documente originale pe care noi le-am consultat, în afară de articolele și cărțile de specialitate. Iar ele nu erau puse cronologic sau pe obiective, și a trebuit să o facă cineva (râde) …. Și cineva a fost Simona Lazăr.

Simona Lazăr : Intram în posesia documentelor. Și începeam să scriu de mână tot ce conținea acel document. Se întâmpla uneori să stau și trei ore la un singur cuvânt, încercând să-l descifrez . Apoi le-am transcris pe calculator, și așa am reușit să le ordonez cronologic, în funcție de data cînd fuseseră scrise la acea vreme. Apoi am făcut foldere pe obiective : Castelul de Apă, Podul, etc și am început să fac altă așezare a documentelor în funcție de informațiile despre fiecare obiectiv. Apoi am început trierea informațiilor, pentru că erau multe date și cifre nesemnificative legate de anumite materiale. Nu avea nici un rost să menționez că de la nu știu ce prăvălie s-au cumpărat 100 de metri de sfoară necesare pentru lucrări. Eu le-am păstrat în notițele mele dar nu avea sens să le includem în album (zâmbește)

Mihai Murărețu: Totuși am rămas cu regretul că nu am reușit include în album multe informații și fotografii. Când ne-am apropiat de finalul redactării lucrării, a trebuit să renunțăm la acestea și ne-a fost foarte greu să ne hotărîm. Albumul avea deja 275 de pagini și deja de la tipografie, devizul se mărea vertiginos. Ca și la construirea parcului, totul depinde de deviz (râde)

După cum ați menționat amândoi, a fost o muncă titanică. Ați studiat 6000 de documente, pe lângă alte cărți și articole. Ca și la precedentele albume, în tot acest demers al vostru, ați fost sprijiniți de atâția oameni care v-au ajutat cu informații, fotografii și chiar și cu o vorbă bună …

Mihai Murărețu: : În principal colectivul Serviciului Județean al Arhivelor Naționale Dolj . Nu se putea fără ajutorul acestei instituții. Le mulțumesc cu orice ocazie .Este un colectiv extraordinar de oameni. De fiecare dată când mă duceam la arhive pentru studiu, m-au ajutat enorm. Le mulțumim chiar de pe prima pagină a albumului și o facem cu tot sufletul. Mai sunt oameni, aparent simpli dar de o genereozitate imensă, pe care Dumnezeu ni i-a scos în cale atunci când am avut nevoie.De exemplu, familia Adrian și Mariana Bulandra. Adrian este nepotul antreprenorului craiovean Ferdinand Bulfon, și avea acasă niște albume de familie cu fotografii incredibil de frumoase din parc. Când a aflat la ce lucrăm și ce vrem să facem, ni le-a pus la dispoziție. Efectiv ni le-a pus în brațe și ne-a spus că putem folosi orice credem de cuviință. Ne-au ajutat enorm . Sunt pagini întregi care sunt ilustrate cu poze de la familia Bulandra.

Mihai Murărețu:Noi suntem conștienți că cele 6000 de documente pe care am reușit să le strângem sunt doar o mică parte din cea a existat despre construirea parcului. Sunt multe documente, sunt multe imagini din perioada de început a parcului pe care nu am reușit să le găsim. Eu cred că sunt firimituri ce am strâns noi și ce am reușit să facem …

În loc de cuvinte de final …

Mihai Murărețu: Ce să zic … Să păstrăm parcul așa cum ni l-au lăsat înaintașii noștri . Parcul Versailles este frumos pentru că francezii l-au păstrat așa cum l-au conceput. Și s-au plantat la Versailles exact aceleași specii, în aceleași locuri, care există în proiectul inițial. Noi doi și Mircea Georgescu prietenul nostru bun, care ne-a ajutat enorm la elaborarea acestui album, considerăm că parcul este frumos așa cum l-au conceput Redont și primarul Romanescu

Simona Lazăr : Trebuie păstrată nota lui veche, romantică și de o anume eleganță. Aici aș spune eu că nu se cuvine adăugat nimic în plus, în nicio altă viziune decorativă peste cea inițială și până de prin anii `60. Parcul Romanescu este monument istoric și trebuie păstrat în aspectul său de început. Iar dacă este monument istoric, atunci se cere să fie conservat doar, ferit așadar de contraste – după mine una, supărătoare.

Mihai Murărețu și Simona Lazăr ar fi putut să îmi povestească ore în șir și eu să îi ascult absorbită despre toată această muncă titanică a lor de a scoate la lumină poveștile celor care s-au străduit și au lucrat din greu să lase Craiovei un proiect grandios : Parcul Nicolae Romanescu. Și am apreciat încă o dată valoarea documentară a acestui album unde fiecare pagină descoperă informații și imagini despre niște oameni, care în urmă cu mai bine de un secol, și-au dorit în orașul lor un parc cum nu este altul în țara asta . Și au reușit . Parcul Nicolae Romanescu rămâne în memoria tuturor celor care pășesc pe aleile sale.

Diana Nedelcu