În 2026 Craiova International Shakespeare Festival a avut ca temă “WILL MATTERS” sau ‘’VOINȚA NAȘTE MATERIE’’, fiind cea mai amplă ediție de până acum : peste 450 de spectacole și evenimente în mai mult de 60 de spații din Craiova și zona metropolitană. Nu doar numărul evenimentelor a dat amplitudinea festivalului, ci și complexitatea și profunzimea temelor abordate, în strânsă legătură cu lumea de azi, măcinată de conflicte internaționale. Un astfel de spectacol dezvăluie ce înseamnă să faci teatru în vreme de război. Este vorba despre producția HA*L*T pusă în scenă la Teatrul de pe Malul Stâng din Kiev. Povestea spectacolului este una atipică: în februarie 2022, repetițiile pentru piesa Hamlet, în regia Tamarei Trunova au fost oprite brusc de invazia Ucrainei de către ruși . Ulterior acest proiect teatral s-a metamorfozat în HA*L*T – o piesă despre o piesă care nu a avut loc niciodată, bazată pe un text care a inclus și experiențele personale ale actorilor implicați . Tamara Trunova a creat HA*L*T, o versiune decimată, bombardată a piesei : Hamlet fără ME- „MINE”. Îndoielile și gândurile prințului danez se întrepătrund cu spaimele și angoasele actorilor ucraineni,  nevoiți să trăiască și să creeze sub amenințarea permanentă a războiului. Spectacolul a avut premiera în 2023 la Berlin, și un an mai târziu la Kiev. La reprezentația de la Craiova a fost prezentă și Tamara Trunova, cea care semnează conceptul, textul, regia și scenografia spectacolului. Ulterior, a avut amabilitatea să-mi răspundă la câteva întrebări legate de geneza spectacolului și condiția artiștilor într-o țară sfâșiată de ororile războiului. 

sursa foto

“Actorii nu interpretau personaje; se confruntau cu propriile experiențe, îndoieli, temeri și contradicții”

„Ha*l* t” a fost un spectacol profund emoționant care a lăsat o impresie puternică asupra publicului din Craiova. A fost o producție atipică, care a presupus  o colaborare specială între regizor și echipă, cu un text care a inclus atât replici ale lui Shakespeare dar și frânturi din dramele personale ale actorilor, într-o țară zguiduită de război. În acest context, a fost mai dificilă punerea lui în scenă  decât realizarea unui proiect teatral convențional?

Tamara Trunova : Aș spune că realizarea spectacolului a fost mai degrabă riscantă decât dificilă. Într-o producție convențională, regizorul începe de obicei cu un text și se întreabă ce înseamnă acesta astăzi. În «Ha*l*t», am început cu realitatea însăși. Actorii nu interpretau personaje; se confruntau cu propriile experiențe, îndoieli, temeri și contradicții. Asta schimbă totul.

Pentru mine, «Ha*l*t» a marcat sfârșitul unui limbaj teatral și începutul altuia. Înainte de invazia la scară largă, eram interesată de teatru ca spațiu de interpretare. Astăzi sunt mult mai interesată de teatru ca spațiu de întâlnire. Nu mai cred că realitatea trebuie transformată în ficțiune pentru a căpăta sens. Uneori, realitatea ajunge pe scenă purtând o forță pe care nicio piesă de teatru nu o poate înmagazina. Această abordare poate fi riscantă. Experiența personală poate deveni cu ușurință sentimentală, iar materialul documentar se poate transforma în subiect de presă. Provocarea a fost transformarea experienței trăite într-un limbaj teatral fără a deveni previzibil. Teatrul nu este terapie și nu este un reportaj. Este un spațiu în care experiența personală se poate extrapola la scară mai largă și în care faptele dobândesc valențe emoționale.

Poate acesta este motivul pentru care «Ha*l*t» continuă să evolueze. Nu este un spectacol despre un eveniment istoric. Este un spectacol care se petrece în interiorul unei catastrofe în desfășurare.

“Războiul depășește în mod constant capacitatea noastră de a-l înțelege”

Spectacolul nu este doar un apel la apărarea libertății și suveranității unei țări, ci și o reflecție asupra izolării, fricii și fragmentării societății. Credeți că publicul din afara Ucrainei este capabil să înțeleagă pe deplin profunzimea acestor experiențe și mesaje?

Tamara Trunova : Nu. Și nici nu cred că ar trebui. Nici măcar nu sunt sigură că ucrainenii înțeleg pe deplin ceea ce ni se întâmplă. Războiul depășește în mod constant capacitatea noastră de a-l înțelege.

Ceea ce sper eu în legătură cu acest spectacol și cu ce trăim noi în Ucraina nu este o înțelegere completă, ci o recunoaștere. Publicul din România, Germania Lituania sau de oriunde poate că nu știe ce înseamnă să petreci ani sub amenințarea atacurilor cu rachete, dar știe ce este frica. Cunoaște pierderea, incertitudinea, singurătatea și anxietatea politică. Teatrul pornește de la toate aceste trăiri, care reprezintă  un teritoriu comun.

În același timp, sunt din ce în ce mai precaută  în ceea ce privește tendința europeană de a universaliza fiecare poveste. Uneori, adaptarea culturală devine o formă de ștergere. Nu totul ar trebui transformat într-o metaforă despre condiția umană. Unele lucruri rămân specifice. Acest război nu este o tragedie abstractă. Este un război colonial purtat de Rusia împotriva Ucrainei. Pentru mine, dialogul teatral internațional nu înseamnă să explici Ucraina Europei. Este vorba despre a-i reaminti Europei că Ucraina nu este o metaforă. Este o țară reală, locuită de oameni reali, care trăiesc o realitate politică foarte concretă.

“ Am învățat să lucrăm în timpul raidurilor aeriene, al întreruperilor de curent, al crizelor de finanțare și al incertitudinii constante.”

După mai bine de patru ani de război, cum s-a schimbat comunitatea artistică din Ucraina?  Cum s-au adaptat instituțiile culturale și cum reușiți să derulați noi proiecte?

Tamara Trunova : Cea mai semnificativă schimbare este că  sfera culturală a pierdut luxul neutralității.

Timp de decenii, multe instituții ucrainene au moștenit reflexele sovietice: convingerea că viața culturală  putea rămâne în afara politicii, bucurându-se în același timp de protecția acesteia. Războiul a demonstrat că era doar o iluzie. Astăzi, instituțiile culturale au devenit mai agile, mai independente și, în multe cazuri, mai puternice din punct de vedere intelectual. Am învățat să lucrăm în timpul raidurilor aeriene, al întreruperilor de curent, al crizelor de finanțare și al incertitudinii constante. Am învățat că reziliența nu este un slogan, ci o abilitate administrativă.

În același timp, apar noi provocări. Cel mai mare pericol astăzi nu este distrugerea fizică, ci epuizarea. Epuizarea umană, epuizarea instituțională, epuizarea emoțională. Întrebarea nu mai este dacă în Ucraina cultura va supraviețui. Va supraviețui, cu siguranță. Întrebarea este ce fel de cultură va ieși din această experiență prelungită. Pentru mine, una dintre cele mai importante sarcini este să rezist cotidianului. Războiul produce narațiuni puternice, dar arta trebuie să rămână un loc în care complexitatea supraviețuiește.

“Războiul definește prezentul nostru, dar nu ar trebui să i se permită să definească întreaga noastră istorie”

Ce proiecte artistice aveți pentru viitorul apropiat?

Tamara Trunova :În prezent, lucrez la mai multe proiecte, dar cel care mă ocupă cel mai intens este o nouă lucrare scenică inspirată de civilizația Trypillia. Proiectul este dezvoltat cu sprijinul Fundației Culturale Ucrainene, al Fundației MHP-Hromadi și al Nașei Osnova.

Am devenit interesată de Trypillia pentru că m-am săturat să vorbesc despre Ucraina exclusiv prin război. Desigur, războiul definește prezentul nostru, dar nu ar trebui să i se permită să definească întreaga noastră istorie. Prea des, Ucraina apare în conversațiile internaționale doar atunci când este atacată. Trypilia îmi permite să vorbesc despre Ucraina dintr-o perspectivă istorică complet diferită – nu ca victimă, nu ca problemă geopolitică, ci ca un loc care poartă una dintre cele mai profunde amintiri culturale ale Europei.

În același timp, nu vreau să abordez Trypillia într-un mod simplist. Aparține Ucrainei, dar aparține și istoriei mai ample a umanității. Tocmai din acest motiv contează cine spune această poveste și din ce poziție. Într-un moment în care Rusia continuă să-și însușească teritorii, identități și istorii, revenirea la întrebările legate de origine devine nu un exercițiu arheologic, ci un act politic. În același timp, continui să explorez teme care m-au preocupat în ultimii ani: trauma colectivă, dispariția, identitatea și umbrele lăsate în urmă de violența istorică. Cea mai recentă producție a mea, „Confronting the Shadow”, a izvorât din aceste întrebări și bănuiesc că sunt încă abia la începutul acestei călătorii. Poate că toate lucrările mele recente sunt legate de aceeași întrebare: cum să privim spre viitor dacă uităm cine suntem?

A consemnat Diana Nedelcu