Preambul

„câine cu om.câine fără om” este un spectacol „mozaic” ce cuprinde 17 povești cu multiple registre emoționale, care au în miezul lor legătura OM câine sau CÂINE om

Fusesem până acum la 2 spectacole semnate de Radu Afrim , „Afaceri de familie” la Teatrul Odeon din București (pentru care am făcut slalom pe autostradă și loby la casieriță să prind ultimele 4 bilete) și “Dacă am gândi cu voce tare” la Teatrul Național din Craiova (la una dintre primele reprezentații după premieră), și la nici unul dintre ele nu reușisem să rezonez. Și am luat o pauză de la celelalte două premiere ale sale montate în Bănie.

Totuși îl urmăresc pe Radu Afrim în social media și mă fascinează în special fotografiile sale, care sunt adevărate poeme în imagini (cadrele, care sunt practic felii de viață, de natură, de arhitectură, etc, nu par studiate sau prelucrate, dar reușesc să transmită emoție și să te prindă în mreje). În același timp, când am avut ocazia, i-am întrebat pe actorii craioveni cum e să lucrezi cu Radu Afrim și mi-au zis că e “mișto de tot”, că e inedit, provocator și că  fiecare spectacol e o experiență în sine.

La “câine cu om.câine fără om ” m-au cucerit mai întâi testimonialele actorilor postate în social media, înainte de premieră (un mare bravo pentru această idee, și dacă spectacolul va avea și un alt program, decât cel tipărit pe foi volante de hârtie, ar merita incluse). Și am prins din nou ultimele 2 bilete la spectacolul programat într-o vineri, pe o ploaie interminabilă de octombrie,  spectacol care de data asta “m-a prins”.

Spectacolul

Este o înșiruire de 17 povești, care au în miezul lor, legătura OM câine sau CÂINE om , fie că e una de prietenie, iubire, devotament, ură sau toleranță. Spun asta pentru că personajele, oameni sau câini, își pun sufletul pe masă și se destăinuie, ca într-o lungă spovedanie în care trec prin momente de bucurie, tristețe, deznădejde, extax. De fapt această sinceritate crudă a personajelor, dezghiocată de toate aparențele vieții sociale, cred că reprezintă principalul atu al spectacolului. Mai trebuie notat că regizorul a folosit texte semnate de autori diferiți (nu neapărat scriitori) și a inserat și un moment exclusiv video (este evident că a fost filmat “pe viu” fără nici un scenariu sau text, la Bâzdâna, un sat uitat de lume ascuns într-o văioagă, cu o bătrână pe care nu te mai saturi să o asculți), ceea ce duce la ruperi de ritm și scene eterogene, ce provoacă spectatorul și îl țin în priză până la final. După fiecare moment, așteptam cu o curiozitate crescândă, următorul “nivel” la care ne duce regizorul.

Nu am de gând să vă destănui nimic din poveștile derulate pe scenă. Aș fura tot farmecul spectacolului . O să vă spun doar ce m-a prins atât de mult. Înainte de asta, cred însă că el, spectacolul, poate fi receptat doar de persoanele care, măcar într-un moment din viața lor, au mângâiat și au vorbit cu un câine. Dar nu este exclus să mă înșel.

Actorii

Deși spectacolul este montat în sala mică a Naționalului, distribuția este destul de numeroasă. 17 actori care timp de aproape 4 ore (3h45 este durata spectacolului, conform caietului program, dar nimic nu este exact în teatru) se transformă “din om în câine și din câine în om” (remarcabil efortul de mișcare pe care îl fac pe tot parcursul reprezentației și de notat aici coregrafia Flaviei Giurgiu), interpretează personaje diferite și parcurg registre dramatice cu încărcături și tonalități aflate la poluri opuse.

M-a fascinat evoluția lui George Albert Costea, care cred că a strălucit în toate momentele sale pe scenă (și nu au fost puține). M-a uimit ușurința cu care a trecut de la registrul comic la cel dramatic, cu care a jucat travesti, a cântat, a dansat, a intrat “în pielea” unui bătrân câine credincios.

M-au înfiorat excelentele monologuri ale Ramonei Drăgulescu ( Câinele Mannix ), Alinei Mangra (Scrisoare către fani), și Iuliei Lazăr (Minunatu) și am regăsit câte puțin dintre întâmplările /emoțiile/bucuriile pe care le-am trăit din copilărie încoace alături de un câine. Două dintre momente mi s-au părut absolut de excepție : Ochiuc și Hingherul. În Ochiuc este tulburătoare evoluția lui Vlad Udrescu, care doar din inflexiunile vocii, reușește să redea povestea tânărului care își acceptă cu seninătate soarta, marcată de boala mamei sale.

Povestea din Hingherul mi se pare că ar fi meritat un spectacol separat, prin toată intriga si forța dramatică pe care au creat-o regizorul  și actorii. Inclusă în acest spectacol, spre finalul celei de-a doua părți, cred că nu mai este percepută de spectatori la intensitatea pe care o emană.

Câteva partituri actoricești excelente și aici : Alex Calangiu în Hingherul și Claudiu Mihail în rolul câinelui Matei au un schimb încrâncenat de replici, fiecare dintre ei parcurgând un registru de trăiri într-un crescendo de tensiune impresionant,  ce “electrocutează”publicul .

Triunghiul actoricesc este închis cu măiestrie de Raluca Păun, care în rolul unei mamoașe îmbrobodită și înveșmântată în negru, împrăștie ură și blesteme, într-un loc deja blestemat de comunitate.

Aceeași Raluca Păun, interpretează savuros în prima parte a spectacolului într-un registru total diferit, rolul unei regizoare plictisite de tot ce o înconjoară, ce dă cu flit actriței cu care lucrează, partenerului de viață și câinelui care îî cerșește atenția (Iago).  Mai trebuie să notez un contre emploi remarcabil realizat de Tamara Popescu (Fragil), care în rolul unei fetițe lipite de fusta mamei, reușește să inducă în același timp spectatorilor,un aer de drăgălășenie și inocență prin atitudine dar și un sentiment de anxietate prin tonurile stridente ale vocii.

Închei acest capitol cu  fascinantul personaj colectiv, format din majoritatea actorilor prezenți în spectacol, care joacă un rol principal în trei dintre momente (Impro, Noaptea dintre Ani, Hingherul). Este o performanță regizorală (cu merite egale pentru  actori și coregrafie) să alternezi scene în care toți actorii (de fiecare dată, peste 10) să rezoneze ca un personaj, cu scene în care fiecare dintre ei să aibă propria partitură de voce și mișcare. Este uimitoare versatilitatea cu care ei, actorii, se întrupează din câine în om și din om în câine (Hingherul) .

Nu pot să nu adaug că m-am cutremurat la scena de bătaie a haitei pentru o halcă sângerândă de carne, aducându-mi aminte  de scene similare la care am asistat pe viu, în urmă cu ceva ani, pe străzile Craiovei.

Momentele video și scenografia

Nu mai este nici un secret că Radu Afrim este pasionat de fotografie și de imaginea filmată, procedee pe care le-a folosit din plin în creațiile sale. Înregistrările video și fotografiile însoțesc majoritatea momentelor  din  acest spectacol, le completează (O plimbare de vară târzie, Lake Tahoe) sau chiar sunt de sine stătatoare (scena de la Bâzdâna, de care am amintit anterior). Aș spune că dau acel plus de “veridicitate” și de emoție când vezi ochii și “mutrele” acestor patrupede, care dau culoare și bucură viețile multora dintre noi.  Pentru momentul de final (Exit) regizorul a optat tot pentru video creând  o parabolă din imagini și cuvinte, o „Golgotă” inversă a unui câine suferind, pentru a ajunge la lumina și libertatea de afară.

Scenografia este semnată de Irina Moscu, care a optat pentru elemente simple și minimale de decor. Elementul principal mi s-a părut perdeaua transparentă și foșnitoare, care a reușit să amplifice multe dintre momentele spectacolului.

Epilog

A fost o seară luuungă de teatru, cu o pauză prea mare pentru spectatori (poate este necesară pentru actori). Au fost scene care nu mi-au rămas dar au fost atâtea momente care mi-au produs emoții. Un curcubeu de emoții: bucurie, tristețe, haz, înverșunare, amărăciune, speranță….

Și dacă am plecat cu un așa bagaj de sentimente după mine și am vorbit despre ele toată seara, vă spun că trebuie să mergeți la acest nou spectacol al lui Radu Afrim, să le încercați și voi. Pe ele, pe emoții.

Diana Nedelcu

• Texte de Simona Goşu, Maria Manolescu, Dan Coman, Lia Bugnar, Oana Pellea, Radu Tudoran și Radu Afrim
• Regia, video și universul sonor: Radu Afrim
• Scenografia: Irina Moscu
• Coregrafia: Flavia Giurgiu
• Efecte video & animație: Cristian Niculescu
• Asistentă de regie: Claudia Gorun
• Asistentă de scenografie: Gloria Bucătaru
• Video „oameni și câini”: Orlando Edward
• Make-up: Minela Popa, Mihaela Guran
• Design lumini: Dodu Ispas

Cu: Alex Calangiu, George Albert Costea, Ramona Dragulescu, Romanita Ionescu, Iulia Lazar, Geni Macsim, Alina Mangra, Claudiu Mihail, Cătălin-Mihai Miculeasa, Raluca Paun, Tamara Popescu, Vlad Udrescu, Costinela Ungureanu, Petronela Zurba, Adrian Tudor, Mihai Viță.