Mai poposim puțin prin Hunedoara Neștiută, dar de această dată în Ținutul Pădurenilor. Nu puteam să plecăm din Peștișu Mic fără a gusta din bucatele tradiționale ale zonei. Vă povesteam aici că am mâncat la pensiune cârnații virșli, care mi s-au părut delicioși cu muștar și stropiți din belșug cu bere. Ca urmare am acceptat cu plăcere și nerăbdare invitația primarului Daniel Dobruțchi de lua prânzul la niște localnici din satul Cutin. Așa că, am plecat aceeași gașcă veselă, noi blogoltenii, Marius Achim și Cristian Roman, cu același mijloc de locomoție inedit (călare pe ATV-uri ancorate în remorcă ) spre locație, urcând pe un drum pietruit, destul de sinuos, cu multe pante și costișe, dar flancat de verdele arămiu al copacilor.

O să vă povestesc câte ceva despre Ținutul Pădurenilor, pentru a înțelege mai mult din spiritul locului . Informațiile le-am primit, într-o adevărată lecție de istorie locală, de la profesorul Dorin Petresc, care a realizat monografia satului Mânerău și acum lucrează la monografia comunei Peștișu Mic. Pentru exemplificare, el ne-a adus o hartă din secolul XV în care apare Peștișu Mic (localitate atestată documentar în 1302 alături de Peștișu Mare). Despre Ținutul Pădurenilor, profesorul Petresc ne-a spus că este format din satele Ciulpăz, Cutin și Dumbrava, inventariate într-un document din 1642. Ținutul avea la vremea respectivă organizare proprie, fiind condus de un pârcălab. Oamenii s-au așezat aici, au defrișat pădurile și se ocupau în principal cu creșterea animalelor mari. Detalii despre viața lor de altădată puteți vedea aici.


Din spusele profesorului, pădurenii erau oameni falnici, cu femei frumoase care țineau gospodăria (bărbații erau plecați să muncească, în vale, la Hunedoara) . Ne-am convins și noi când am pășit în curtea familiei Mircea din Cutin și am fost întâmpinați de oameni zâmbitori gătiți în straiele mândre, pădurenești.


Shooting la iarbă verde
Daniel și Ana Maria trăiesc și muncesc la Hunedoara. Dar casa de la Cutin este locul lor de suflet, unde au crescut și se întorc ori de câte ori au timp liber. Aici cultivă și legume bio și de curând au înființat un PUNCT GASTRONOMIC LOCAL unde îi așteaptă pe toți cei ce vor să se bucure de aer curat și să se delecteze cu bucate țărănești, din partea locului.


Până a ne așeza la masă, am fost fascinați de frumusețea costumelor lor populare. Bineânțeles că preț de câteva minute bune, aparatele de fotografiat și telefoanele au fost forjate la maxim. A fost un adevărat shooting la iarbă verde iar cu astfel de “modele” tot să fotografiezi.



Ana Maria Mircea spune că a fost îmbrăcată în costumul popular și cînd a fost mireasă. Îi este mare drag când se îmbracă în el, pentru că l-a primit zestre de la mama ei, și are mare grijă cum îl spală și îl curăță. Nu zic, și costumele oltenești sunt frumoase, dar cele ale pădurencelor te izbesc cu coloritul puternic și bogăția motivelor. La ie, piesa de rezistență o reprezintă mânecile, a căror broderie, în care predomină un roșu de îți ia ochii, este atât de “bătută”, încât florile și motivele ies în relief (3D, în variantă pădurenească, ce să mai 😊) . Ne-a mai zis că femeile măritate altădată purtau și basma pe cap. Pentru noi s-a gătit la oglindă cu un batic alb, cu broderie spartă pe margini.



Și dacă am pomenit de costumul oltenesc, iată-mă și pe mine în costumul popular al mamei, pe care îl păstrez cu sfințenie și il port cu mare drag. Aici mă pregăteam de un Festival al tradițiilor româno-bulgare

Trebuie să vă mai zic și câteva vorbe despre Denis, băiatul cel mare al familiei Mircea. Pe lângă prezența lui plăcută, dublată de politețe și ospitalitate, ne-a încântat si cu câteva cîntece de prin partea locului, interpretate la saxofon. Se pregătește de liceu și își dorește să studieze la Liceul de Artă din Deva. Nu am nici un dubiu că peste ani va fi un promotor veritabil al cântecelor din Ținutul Pădurenilor.
Fiesta pădurenească: tocană la ceaun și “plăcintie”
Și acum să trecem la masă, că prea v-am ținut în suspans. De cînd am intrat pe poartă am văzut în depărtare un ceaun care fierbea molcom, în așteptarea oaspeților. Eu când scriu acum și rememorez acele momente îmi lasă gura apă și sunt convinsă că și voi, când o să vedeți pozele, o să treceți prin aceleași „cazne”. Așadar, să vă închipuiți o tocană țărănească bogată, cu multe legume din grădină și “carnie” pe săturate, peste care gospodina casei a aruncat în ploaie, o mână de pătrunjel. La astea s-a adăugat o mămăligă fiebinte și râzăreață, brânză grasă de oaie și castraveciori din grădină, puși la borcan, cu un gust dulce acrișor. Toate astea udate cu pălinca gazdei. Beai sau nu tărie, musai trebuia să guști din licoarea lui Daniel Mircea, să nu superi gazda. Păi cum să nu mă invidiați ? 😊





Și după ce ne-am burdușit cu tot ce-am povestit mai sus, au mai apărut alte bunătăți: “plăcintiele” pădurenești. Îmi place să păstrez termenul așa cum îl rostesc oamenii din zonă, ușor cântat, dar să și fac diferența față de plăcintele din Oltenia, cu care nu au nici o legătură. Așadar o să vă redau rețeta de la “Bunica”, cea care le-a făcut: frământați o cocă ca de pâine, ușor mai fluidă și faceți separat o pastă din ouă, zahăr și brânză moale (cantitățile sunt după ochi și gust, în funcție de câte plăcintie faceți). Pasta se mai poate face și din brânză cu mărar și ou, cartof cu ou și brânză, etc Coca se întinde, se pune pasta pe deasupra, se pliază în două și apoi se întinde din nou cu sucitorul. Se coace într-o tigaie încinsă, unsă cu ulei și se servește simplă sau presărată cu zahăr. Vă asigur că noi, așa sătui cum eram, am mai găsit loc și pentru câteva plăcintie, că prea bune au mai fost.


Și după o masă așa boierească, în Ținutul Pădurenilor, ne-a prins bine o siestă la soare, tolăniți pe cergile din lână.

Pe principiul “omul vine, stă oleacă (noi ceva mai mult), mai mănâncă, mai vorbește, dar și pleacă ”, a venit timpul să ne luăm rămas bun. Le-am mulțumit cum am știut noi mai frumos pentru toată după amiaza aceea minunată și am plecat, hotărându-ne să ne întoarcem pe jos, pentru a da jos caloriile. Gazdele ne-au zis că sunt 9 km până în vale și vom ajunge cam în două ore. Ne-am aventurat și bine am făcut. Atâta frumusețe în jur (apropo, nu am mai văzut până acum la început de octombrie o pajiște de toporași înfloriți), atâtea nuanțe de verde și arămiu, atâta veselie și bună dispoziție pe capul nostru (când bancuri spuse la întrecere de Cristi sau Daniel , când cântece din liceu și studenție fredonate pe nu știu câte voci, când poze cu toată trupa), că nici nu am simțit când a trecut o oră și jumătate și am ajuns la destinație.



Închei aici, și ca să n-o mai lungesc, îngăduiți-vă un răgaz și porniți spre Hunedoara Neștiută. O să descoperiți atâtea locuri minunate, o să cunoașteți oameni faini și o să vă bucurați de ospitalitatea și poveștile lor.

Dacă mai vreți și alte idei de excursii prin “Niedoara”, vizitați și blogul lui Călin și atunci sigur plecați la drum.
Diana Nedelcu
M am bucurat mult si de povestirea asta, de parca eram si eu pe acolo. Instructiv si placut
Punctul asta gastronomic trebuie pus pe lista, dar doar impreuna cu voi…