Am avut bucuria să îl cunosc în urmă cu aproape trei decenii, la debutul unui eveniment care urma să pună Craiova pe harta culturală a lumii și să o transforme, o dată la doi ani, într-un centru al teatrului mondial : Festivalul Internațional Shakespeare. M-au uimit încă de atunci munca titanică și capacitatea de a cunoaște orice detaliu de organizare, răbdarea și gentilețea de a vorbi cu orice persoană de la regizorii sau criticii celebri la oamenii din tehnic sau spectatorii obișnuiți, disponibilitatea de ajunge la aproape toate evenimentele care erau multe și diverse. Ceea ce este remarcabil, este că timpul, care macină caractere și suflete, nu l-a schimbat. Este vorba despre DOMNUL EMIL BOROGHINĂ, care a rămas aceeași persoană senină, dispusă la dialog, pasionat până la ultima fibră de teatru și poezie, cu un simț extraordinar pentru valoare, cu o energie debordantă și demnă de invidiat și cu nenumărate proiecte culturale pentru viitor. Cei îl cunosc știu că nu spun vorbe mari și orice întâlnire cu EMIL BOROGHINĂ este prilej de bucurie și emoție. Deși nu pierd nicio ocazie de a-l saluta și de a schimba câteva vorbe, ori de câte ori îl întâlnesc, îmi doream foarte mult să fac un arc peste timp și să reînnod seria interviurilor cu Emil Boroghină. Vă invit să descoperiți sau să redescoperiți un om cât un univers : EMIL BOROGHINĂ.

„Eram elev la Corabia, îmi plăceau foarte tare istoria și geografia și toată lumea credea că mă voi dedica acestei îndeletniciri de profesor de istorie și geografie„

Mărturisesc că îmi era dor să mai stăm de vorbă deoarece îmi aduc aminte de începuturile mele ca redactor cultural când așteptam să îmi acordați un interviu

Emil Boroghină: Acum aproape 30 de ani, dacă ținem cont că ai fost prezentă încă de la primul Festival Shakespeare care a avut loc în 1994, anul viitor se împlinesc 30 de ani

Aveți dreptate. Cum mai zboară timpul ….  A fost o perioadă foarte frumoasă pentru mine ca jurnalist pentru că au fost atâtea evenimente extraordinare găzduite de Teatrul Național, care au fost legate în același timp și de numele dumneavoastră. Cred că numele de Emil Boroghină include un univers ….

Emil Boroghină: Hai să nu exagerăm (râde)

Nu cred că exagerez. Este un adevăr, care nu trebuie uitat . M-am bucurat să vă revăd pe scenă la o zi după ce ați împlinit 83 de ani, în spectacolul de poezie “De la Ovidiu la Eminescu ”  și m-a emoționat foarte tare. Mai ales că el face parte dintr-un alt proiect inițiat de dvs și derulat de Teatrul Național și Teatrul Notarra – Teatrul Poesis, un proiect atât de necesar pentru promovarea poeziei. Dar până a vorbi mai pe larg despre el, aș vrea să vorbim despre începuturi . Ce întâmplare v-a determinat să urmați teatrul ?

Emil Boroghină: Eram elev la Corabia, îmi plăceau foarte tare istoria și geografia și toată lumea credea că mă voi dedica acestei îndeletniciri de profesor de istorie și geografie. Cum eram și foarte priceput la desen tehnic, profesorul de desen Băluță, care îmi era și diriginte și de care eram foarte apropiat, spera să fac arhitectură. Dar eu nu avusesem șansa să am un profesor foarte bun la matematică spre deosebire de fratele meu care era un matematician strălucit al școlii, colabora la revistele naționale de matematică și fizică alături de un alt coleg al lui, Petre Stavre, care la 33 de ani era profesor al Universității din Craiova. Profesorul pe care ei l-au avut fusese arestat deoarece cochetase cu mișcarea legionară și eu am făcut matematica cu profesorul de lucru manual pentru că altul nu se găsea în Corabia (râde). Eram deasemenea îndrăgostit de literatură și în ultimele clase de liceu mă apropiasem și de limba franceză pentru că vedeam și filme cu mari actori precum Gerard Philipe. 

„Mă îndrăgostisem atât de tare de teatru încât respiram pur și simplu teatru”

Emil Boroghină: Nu credeam că o să fac teatru. Ascultam teatru la radio, acasă la Corabia. De fapt, la difuzor, că nu aveam radio, eram săraci. Tatăl meu care era intelectual, era secretar la fosta primărie, se îmbolnăvise de plămâni și era numai prin sanatorii. Mama era casnică și ne duceam destul de greu existența și eu, și fratele meu. Dar ascultând la difuzor piesa “Steaua fără nume”, în interpretarea unor actori extraordinari, dar mai ales a domnului Radu Beligan în rolul profesorului Miroiu, acest spectacol m-a marcat foarte mult. A doua zi m-am dus la Biblioteca Orășenească, am căutat cartea, am găsit-o,  n-o deschisese nimeni. Am învățat aproape pe dinafară întregul spectacol. Dar totuși nu îndrăzneam că aș putea să dau examen la Institutul de Teatru. Un coleg al meu, frumosul liceului, m-a împins de la spate și a zis hai să mergem amândoi să dăm examen. Am dat împreună cu el, am luat o notă foarte mare la recitare dar am căzut la a doua probă, care era eliminatorie, de ritm și auz muzical, că nu știam să dansez. Și am fost respins. Am rămas totuși în București, unde am găsit un curs postliceal de vânzători. M-am pregătit un an de zile și am intrat la Institutul de Teatru.

Și frumosul liceului ce a făcut ? A luat ?

Emil Boroghină: Nu, a picat. Dar a prezentat moda după aceea. Am rămas buni prieteni dar de curând a trecut în lumea umbrelor. Asta este. Soarta joacă uneori feste. El, care își dorea foarte tare, nu a reușit și eu care mă așteptam mult mai puțin, am intrat.

Dar vă doreați și dvs la fel de mult….

Emil Boroghină: După aceea și eu, într-adevăr îmi doream foarte mult. Mă îndrăgostisem atât de tare de teatru încât respiram pur și simplu teatru. În acel an, când mă pregăteam pentru Institul de Teatru, mă angajasem la Magazinul București ca să nu plătesc cursurile de vânzător. După ce se închidea magazinul, unde eram un fel de ajutor de vânzător, mă duceam la Național și vedeam aproape toate spectacolele de la actul doi. Primul act îl pierdeam pentru că nu terminam încă programul. După ce am intrat în Institut am avut colegi adevărate personalități ale teatrului. În primul rând Ștefan Iordache, apoi Valeriu Dogaru. În an cu noi mai erau Irina Petrescu, Leni Pințea Homeag, Eugenia Dragomirescu, Valentin Uritescu,  Dionisie Vitcu și Petre Ciubotaru de la Iași. A fost o promoție foarte bună. Nu atât de strălucită ca acea promoție de aur care a venit la Craiova în 1956, dar era o promoție cu oameni care au făcut în teatru lucruri minunate.

„În 1963 am venit la Craiova, deci împlinesc 60 de ani de slujire neîntreruptă, nu a scenei craiovene ci a Teatrului Național din Craiova.”

Emil Boroghină: Am terminat Institutul în 63, mi-am dat examenul cu Shakespeare, cu rolul Iago din spectacolul Othelo, având un partener strălucit în persoana unui actor extraordinar, Sandu Simionică, care din păcate a dispărut în urma unui accident.  Tot în 1963 am venit la Craiova, deci împlinesc 60 de ani de slujire neîntreruptă, nu a scenei craiovene ci a Teatrului Național din Craiova. Când am venit aici, eram un  ambițios, pentru că am fost un răsfățat pe vremea Institutului. Eram cel care citea piesele, făcea distribuțiile la clasă și visam să joc numai rolurile principale. Scena am părăsit-o din momentul în care am fost numit director al acestei instituții. Am făcut această alegere pentru că nu puteam să fac lucruri foarte bune, în același timp, și ca director, și ca actor sau regizor, pentru că  terminasem și un curs postuniversitar de regie.  

În timpul facultății, ca student, când mergeați la spectacole ați avut personalități ale teatrului care v-au marcat ? Ați avut modele ?

Emil Boroghină: Modelul meu cel mare, poate unicul, a fost domnul Radu Beligan, pe care l-am cunoscut înainte de a da examen la Institut. După aceea au mai fost oameni care mi-au influențat destinul. A fost criticul și istoricul de teatru pe care l-ați cunoscut la prima ediție a Festivalului Shakespeare, Valentin Silvestru. Chiar personalități politice de care am fost foarte apropiat : Ștefan Voitec care era din orașul meu natal Corabia și care a fost într-o relație destul de strânsă cu tatăl meu care era membru al Partidului Socialist. După aceea l-am admirat foarte tare pe primul secretar al Comitetului Județean de partid din Dolj, dl Ion Traian Ștefănescu, cel care m-a și numit pe mine în 1988 în funcția de director al Teatrului Național, spre surprinderea mea. A fost un act de curaj, de mare temeritate pentru că erau alți actori mult mai vizibili la acea vreme și probabil că meritau în egală măsură să ocupe acest post. Dar dânsul a cerut referințe, s-a orientat spre mine și m-a pus în fața unui fapt împlinit.

Dar nu conta pe atunci activitatea de partid ?

Emil Boroghină: Deloc, deloc. Pentru primul eșalon da, dar pentru următoarele niveluri conta foarte mult competența. Au fost foarte mulți oameni, foști activiști de partid,  care au lucrat în diplomație și apoi în sistemul bancar, care au ajutat  financiar și au susținut Teatrul Național în organizarea primelor ediții ale Festivalului Shakespeare.

„Atâta neliniște, atâta dăruire, atâta pasiune am pus în ideea de afirmare a Teatrului Național din Craiova, încât era imposibil să nu vină și răsplata”

Pentru că sunt o mare iubitoare de teatru și de aproape trei decenii cred că am ratat doar câteva premiere ale Naționalului, nu cred că greșesc deloc dacă afirm că ați avut un simț extraordinar în ceea ce privește oameni mari de teatru, regizori sau actori, și ați folosit orice ocazie de a-i invita să vină să lucreze la Craiova.

Emil Boroghină: Primul care a fost invitat să joace a fost maestrul Radu Beligan care a venit în 90 la Craiova și a jucat în “Cui îi ie frică de Virginia Woolf”, “Contrabasul” și “Danaidele”. Ștefan Iordache a părăsit teatrul bucureștean unde era vedetă, alături de George Dinică și George Constantin, și a venit la Craiova unde a devenit angajat la Naționalului. Același lucru s-a întâmplat cu Silviu Purcărete, care a plecat din București pentru a se angaja regizor la Craiova. După aceea Adrian Pintea a jucat în Hamlet, Maia Morgestern în Clitemnestra. Dar au fost și personalități ale teatrului european și din întreaga lume care au venit la Craiova: Frank Dunlop, directorul Festivalului de la Edinburgh, Bernard Faivre d`Arcier, directorul Festivalului de la Avignon, Klaus Bachler directorul de la Viena Volksoper, Renate Klett de la Festivalul Theater der Welt din Germania, Ian van Klimen de la Holland Festival. Dar dincolo de aceste personalități, ceea ce am reușit noi cu Festivalul Shakespeare nu a reușit nimeni.

Sibiul clamează foarte mult, dar ceea ce se întâmplă la Craiova, aducerea celor mai mari spectacole shakespeariene, nu a reușit nimeni. S-a dus Robert Wilson la Sibiu cu un monolog din Becket, dar la Craiova a venit cu Sonetele lui Shakespeare de la Berliner Ensemble, unul dintre cele mai mari teatre din lume. Au fost spectacolele lui Peter Brook, Thomas Ostermeier, Nekrosius, Lev Dodin. Și la debutul festivalului vă aduceți aminte de acel “Cum vă place ?” extraordinar al lui Declan Donnellan….

…. cu trupa Cheek by Jowl, care a jucat în blugi, pentru că nu au sosit la timp costumele. Dar spectacolul a fost uimitor, chiar dacă a lipsit recuzita. Pe lângă oamenii extraordinari pe care i-ați adus la Craiova și am avut privilegiul și noi să îi vedem pe scenă sau să îi cunoaștem, ați făcut posibil ca trupa Naționalului să strălucească, ceea este remarcabil. Se știe că în teatrele de provincie sunt enorm de mulți actori foarte buni care dacă nu au șansa unui manager vizionar sau a unui regizor bun, cu timpul intră într-un con de umbră. La Craiova nu s-a întâmplat acest lucru ………

Emil Boroghină: Nu s-a întâmplat … Atâta neliniște, atâta dăruire, atâta pasiune am pus în ideea de afirmare a Teatrului Național din Craiova, încât era imposibil să nu vină și răsplata. Ori ceea ce s-a întâmplat cu acest colectiv este unic. În decurs de nouă ani și jumătate am avut 98 de turnee pe toate continentele lumii, la cele mai mari festivaluri de teatru. Ne-am întors cu 12 premii internaționale de acolo. Am fost deschizători de drumuri.

„În afară de Caramitru, care a jucat într-o piesă la Dublin, nu știu alți actori români care să fi jucat în spectacole de teatru roluri principale și în colective mari. Atât Ilie Gheorghe cât și Valer Delakeza au spart gheața și au deschis porți și pentru alți actori români„

Și ați mai reușit un lucru. Unul dintre marii actori ai naționalului craiovean, prieten bun al dumneavoastră, care din păcate s-a stins prea devreme,  domnul Ilie Gheorghe a  fost invitat să joace pe scenele altor teatre din Europa

Emil Boroghină: Asta i se datorează în principal lui Silviu Purcărete, care în 1995 l-a invitat să joace la Nottingham. Este adevărat că Silviu a fost invitat să monteze în Anglia, după ce i se văzuseră spectacolele. În decurs de 6 luni a montat total diferit piesa Furtuna lui Shakespeare prima oară la Porto și apoi la Nottingham, unde l-a invitat să joace pe Ilie Gheorghe, care a făcut un turneu de un an și ceva, cu unele întreruperi, cu trupa englezească, jucându-l pe Caliban. Apoi în 2012, când spectacolul a fost pus în scenă și la Craiova, el l-a jucat pe Prospero. Ilie Gheorghe a fost invitat de Silviu Purcărete și în alte spectacole, când acesta era director la Teatrul din Limoges, de exemplu în Marchizul de Sade. De asemenea l-a invitat Robert Wilson, într-un spectacol de-al său la Berlin, Rinocerii, alături de alți mari actori. Recent, un alt mare actor, Valer Delakeza este invitatul unui regizor senzațional din Italia Romeo Castelluci, jucând rolul profetului Ieremia intr-un spectacol care tot așa a umblat prin toată Europa, s-a jucat și în Japonia și își continuă periplul planetar, să spun așa.

Emil Boroghină și Valer Delakeza – sursa foto

Au fost actori români care au jucat în filme în afara țării, dar în teatru este mult mai greu. În afară de Caramitru, care a jucat într-o piesă la Dublin, nu știu alți actori români care să fi jucat în spectacole de teatru roluri principale și în colective mari. Atât Ilie Gheorghe cât și Valer Delakeza au spart gheața și au deschis porți și pentru alți actori români. A fost o mândrie pentru Teatrul Național din Craiova. Pe noi ne-a impulsionat dragostea cu care am fost înconjurați de craioveni care au văzut în teatru, pe bună dreptate, purtătorul emblemei acestui oraș. Teatrul Național a înscris Craiova pe harta culturală a lumii.

„Cred că receptarea celorlalți a ceea ce există înăuntrul meu, a pasiunii și dragostei mele pentru profesie, pentru a-i pune în valoare pe colegii mei, emoționează și îi face pe cei cărora mă adresez să îmi acorde toată atenția„

Unul dintre cele mai importante lucruri pe care cred că toată lumea le-a admirat la dumneavoastră de-a lungul timpului : cum ați reușit să vorbiți, în egală măsură, cu oameni politici sau oameni de afaceri, studenți la artă teatrală sau regizori celebri, critici de teatru sau oamenii din staful tehnic, din spatele scenei , la fel de normal, fără a face nicio diferență ?

Emil Boroghină: Cred că dinspre ei a venit …. Când am fost la Amsterdam cu Vlad Drăgulescu pentru a vedea un spectacol pe care dorim să îl aducem la Craiova, un mare spectacol, din nefericire foarte greu de adus pentru că sunt actori din foarte multe teatre, Regii războiului, directorul artistic al teatrului mi-a spus că lui nu i-a fost dat să vadă  până acum atâta pasiune pentru o cauză cum a văzut la mine, și că o să facă tot posibilul să ne ajute. Cred că receptarea celorlalți a ceea ce există înăuntrul meu, a pasiunii și dragostei mele pentru profesie, pentru a-i pune în valoare pe colegii mei, emoționează și îi face pe cei cărora mă adresez să îmi acorde toată atenția …. Și eu sunt atent cu cei din jurul meu pentru că așa am fost educat. Tatăl meu era un om extrem, extrem de bun . Din păcate s-a îmbolnăvit când eu eram copil și a murit când aveam 15 ani. Dar mulți dintre cei care l-au cunoscut mi-au spus că era cel mai cumsecade om din oraș. Și mama era la fel

V-am pus această întrebare pentru că știți că în lumea teatrului sunt oameni mai mult sau mai puțin cunoscuți, care dăruiesc prea puțin din timpul lor celorlalți

Emil Boroghină: Asta am furat de la domnul Beligan. Am învățat de la dânsul cum să îi privești pe ceilalți din jur, cum poți să îi ajuți. El i-a ajutat pe toți, deși a avut mari decepții după 90, când unii dintre ei i-au întors spatele, numindu-l comunist.

„Teatrul devenise o instituție de nivel mondial și mi-am zis că e nevoie de cineva mai tânăr și cu altă energie care să îl ducă puțin mai departe, deși era foarte, foarte sus„

Dacă facem un exercițiu de sinceritate, atunci când ați plecat din funcția de director al naționalului craiovean, și dumneavoastră  cred ați avut unele decepții față de anumiți colegi ai dumneavoastră. Din fericire, ați avut forța să mergeți mai deeparte cu Festivalul Internațional Shakespeare.

Emil Boroghină: Pe mine m-a supărat un singur lucru și am zis că ne despărțim, atunci când câțiva colegi ai mei, la îndemnul liderilor de sindicat din București au ieșit cu pancarte în fața teatrului. Ei mi-au zis că nu au nimic cu mine ci cu ministrul, dar eu le-am zis că sunt reprezentantul ministrului în teritoriu și trebuie să ne despărțim. Dar nu a fost numai asta. Mai era ceva :  mărturisesc că ajunsesem la un asemenea nivel cu acest teatru încât eu simțeam că nu pot merge mai departe. Făcusem tot ce puteam eu să fac. Teatrul devenise o instituție de nivel mondial și mi-am zis că e nevoie de cineva mai tânăr și cu altă energie care să îl ducă puțin mai departe, deși era foarte, foarte sus. Era printre primele teatre din Europa, care alături de trupa Cheek by Jowl  al lui Declan Donnellan și de Maly Theatre din Sankt Petersburg al lui Lev Dodin, era invitat la cele mai multe festivaluri.

„Ediția de anul acesta a Festivalului Internațional Shakespeare este dedicată, la dorința mea, marcării a 400 de ani de la apariția ediției in folio, a operelor complete ale lui Shakespeare în 1623„

Și pentru că tot ați vorbit de festivaluri aș vrea să ne dați câteva informații în avanpremieră despre Festivalul Shakespeare de anul acesta.

Emil Boroghină: Practic nu este un festival, este o ediție de câteva zile. Este dorința lui Vlad Drăgulescu de a încerca să facă acest festival anual. Dorim să marcăm prin acest eveniment ceea ce se întâmplă cu țara vecină Ucraina și de aceea invitat special va fi Teatrul Academic Național Ivan Franko din Kiev cu un spectacol care are ca temă războiul, Coriolan. Celelalte spectacole vor fi un Macbeth realizat de rețeaua europeană a festivalurilor Shakespeare și spectacolul Naționalului craiovean, Richard al III-lea. Avem și un spectacol invitat pentru a marca titlul de capitală culturală europeană al Timișoarei – Hamlet al Teatrului din Timișoara, în regia Adei Hausvater.

De data aceasta punctul nodal al festivalului nu o reprezintă spectacolele, ci ceea ce se întâmplă în jurul acestora. Vor fi mari expoziții de carte, pentru că ediția aceasta este dedicată, la dorința mea, marcării a 400 de ani de la apariția ediției in folio, a operelor complete ale lui Shakespeare în 1623. Eu am crezut și cred în continuare că aceste eveniment va fi marcat în lume, dar s-ar putea ca la Craiova să fie cea mai importantă sărbătorire a acestui eveniment din Europa. Pentru că de câțiva ani, prin efort financiar propriu, din pensia și indemnizația mea, am reușit să adun nenumărate ediții ale operelor completa ale lui Shakespeare . M-a încurajat în acest demers  și George Banu, care în urmă cu câțiva ani, când am discutat cu el despre acest gând al meu de a da o mai mare amploare acestei componente a festivalului, expozițiile de carte și artă plastică, mi-a spus că i se pare genială ideea.

Celelalte trei secțiuni ale festivalului, mă refer la marile spectacole, la sesiunile academice organizate la cel mai înalt nivel în colaborare cu Asociația Internațională a Criticilor de Teatru  și Asociația de Cercetare Europeană Shakespeare și  atelierele studențești au cunoscut o mare vizibilitate de-a lungul timpului. În 2024 vom face expoziția “Shakespeare și canonul european, genii naționale, genii universale” și am ales din fiecare cultură pe cel mai reprezentativ exponent: pe Homer,  Virgiliu,  Dante, Cervantes, Shakespeare, Goethe, Victor Hugo, Dostoievski și Eminescu. Iar în 2025, când eu cred că mă și retrag, va fi o expoziție ca o mică istorie a teatrului universal. Se va intitula “Shakespeare și teatrul lumii” de la Eschil, Sofocle, Euripide la Wiliam Shakespeare și de Wiliam Shakespeare la Samuel Becket și Eugen Ionescu. Ca element de noutate vreau să spun, dar nu divulg titlul și nici autorii, vom lansa două cărți dedicate împlinirii a 400 de ani de la apariția operelor complete ale lui Shakespeare. O carte se lansează pe 30 martie la Londra și în 18 aprilie la New York. Iar după aceea, la Festivalul Internațional Shakespeare.

Este uimitoare viziunea dvs pe care o aveți pe termen mediu și lung asupra evenimentelor și cred că și aceasta este una dintre cheile succesului . Din păcate, în România, multe evenimente și instituții culturale nu au avut succesul scontat deoarece nu au știut să își facă strategii pe termen mediu și lung în ceea ce privește programul și activitatea lor.

Emil Boroghină: De aceea îmi este și greu să mă despart… Că normal ar fi trebuit să mă retrag, să îi las pe ceilalți. Dar îmi e greu, deocamdată nu pot

„Teatrul de Poezie este proiectul meu cel mai vechi și cel mai drag„

Aș vrea să încheiem acest dialog, cu proiectul dvs de suflet, Teatrul Poesis, pe care l-ați inițiat în urmă cu câțiva ani împreună cu Teatrul Notara.

Emil Boroghină: De curând, și Muzeul Național al Literaturii Române s-a alăturat … Este proiectul meu cel mai vechi și cel mai drag. Mă gândeam la un teatru de poezie, încă de când am terminat Institutul. Am și deschis un studio de poezie peste drum, la fostul Teatru de Păpuși, în 1974 . Când i-am spus domnului Beligan ce vreau să fac, dânsul care deschidea sala Atelier a Teatrulului Național mi-a propus să vin la București, însă șefii județului de atunci, mi-au spus că îmi fac ei aici un teatru. Te rog să mă crezi că s-a desființat o magazie de decoruri din spatele teatrului, și s-a fondat acel studio de poezie și teatru, într-un fel și sub egida Uniunii Tineretului Comunist. În 27 de zile, cu sprijinul tuturor întreprinderilor de atunci, fiecare aducându-și aportul cumva, a ieșit o sală ca o bijuterie, care până la urmă s-a transformat în altceva. Dar ideea teatrului de poezie nu m-a părăsit.

Nu sunt însă omul care să poată face multe lucruri la același nivel, în același timp. Câtă vreme am fost directorul teatrului, eram parcă posedat de această idee. Eu nu cred în directorii de teatru care fac și alte lucruri: regizori, actori. Nu, nu…. Eu cred că într-o instituție, dacă ai fost învestit cu această înaltă misiune și responsabilitate, trebuie să te zidești. Să fii un servitor, ceea ce eu am fost. Am fost servitorul, în sensul frumos al cuvântului, tuturor colegilor mei, de la portar până la artiști

S-a văzut lucrul acesta și se vede în continuare prin felul cum vă tratează oamenii în teatru

Emil Boroghină: Cred că datorită faptului că m-am dedicat teatrului și apoi festivalului, am abandonat cumva acest proiect, al teatrului de poezie. Acum m-am degrevat de responsabilitatea financiară a festivalului și am avut posibilitatea să mă întorc la el. Ce să spun ? Că uneori eram extrem de trist. Îmi trădasem profesia  timp de 24 de ani, exceptând spectacolul Omul cu mârțoaga, pentru că a venit prietenul meu Nicki Scarlat și a zis “Eu pun acest spectacol, dar nu îl pun decât cu Emil Boroghină pentru că pasiunea lui pentru Shakespeare și pentru teatru este pasiunea lui Chirică și dorința lui de a izbândi cu mârțoaga. Și nu îl văd decât pe Emil. ” Și nu am scăpat nici de el, nici de Cornișteanu, și am jucat.

„Din nefericire, cred că e prea târziu pentru poezie și lumea s-a schimbat„

Emil Boroghină: Din nefericire, cred că e prea târziu pentru poezie și lumea s-a schimbat. Receptarea unor astfel de spectacole este alta decât cea pe care am dorit-o și am visat-o eu. Aș fi dorit ca lumea să revină la poezie și toate aceste acte să devină gratuite. Dacă probabil aș fi avut 50-60 de ani , aș fi crezut că eu personal pot să duc mai departe și pot să izbândesc. Eu am vrut să fiu un exemplu personal și să le arăt că este posibil.

În acest moment am alcătuit 10 recitaluri. Cu al 10 -lea recital, , “Căutătorii de adevăr”,  aș încheia acest ciclu dar nu îl voi face singur, ci împreună cu un actor, e vorba de Mihai Nițu. “Căutătorii de adevăr” este un spectacol pe care și-l dorea domnul Beligan în 1976 la Naționalul din București și care este o trecere prin toată istoria culturii. Acele modele umane de la Ghilgameș, Prometeu, Oedip, Ulise, Hamlet, Percival, Faust, Manfred, Ivan Karamazov, Făt Frumos, până la Stanislaw Lem din Solaris. Sper să avem premiera, de Ziua Mondială a Teatrului, pe 27 martie. Teatrul de Poezie este visul meu cel mai important, de la care într-un fel abdicasem.

„Poate ăsta a fost destinul meu: să nu fiu actor, să fiu om de teatru„

 Emil Boroghină: Îmi spuneam că am trădat profesia, dar poate ăsta a fost destinul meu: să nu fiu actor, să fiu om de teatru. Dumnezeu mi-a dat în compensație mari satisfacții ca director al Teatrului Național din Craiova și director al Festivalului Internațional Shakespeare. Nu putea să îmi dea și ca actor. La calitatea de regizor renunțasem. În momentul în care am văzut spectacolele lui Silviu Purcărete mi-am zis că nu voi mai pune niciodată un spectacol.

Sunteți poate printre cei mai iubiți craioveni. Simțiti acest sentiment care vă înconjoară ?

Emil Boroghină: Simt acest lucru când mă duc în piață, și toată lumea este extrem de drăguță. Oameni pe care nu îi cunosc simt nevoia să mă salute și chiar să intre în discuție cu mine. Când stau la o coadă, pe care nu vreau să o părăsesc, sunt drăguți și mă împing înainte (râde)    

Și atunci realizați dimensiunea fenomenului Emil Boroghină, nu-i așa ?

Emil Boroghină: Da… Important este că a realizat-o și nepotul meu Nichita, care a venit  de curând la spectacolul “De la Ovidiu la Eminescu ” . Până acum eram al lui așa, dar după spectacol, mă privește cu alți ochi, cu mult mai mare respect și când soția mea încearcă să îmi dea dispoziții sau să îmi reproșeze ceva, imediat i se schimbă privirea (râde )

Pentru că deja nu mai sunteți doar bunicul, sunteți și marele actor Emil Boroghină … Vă mulțumesc foarte mult și nu pot să vă spun decât că suntem mulți care vă iubim și vă respectăm

Emil Boroghină: Vă doresc tuturor numai bine .

Diana Nedelcu