O plimbare pe Cheile Sohodolului într-o zi rece de iarnă, cu o ninsoare care nu se hotăra să se aștearnă, a fost evadarea noastră din cotidian către o oază de aer proaspăt. Ni se făcuse de ducă, mie și lui Cristi, într-un sfârșit de săptămână de ianuarie și nu mai stătusem de mult la povești cu Camelia și Eugen, prietenii noștri dragi care ne-au dezvăluit multe dintre minunățiile Olteniei de sub munte. Am luat drumul Gorjului și ne-am hotărât să ne aventurăm pe Cheile Sohodolului. Pentru cei care nu ați fost până acum în zonă, trebuie să ajungeți la Târgu Jiu și apoi pe drumul national 67D, în jur de 16 km,  spre comuna Runcu, de unde există indicatoare către această rezervație naturală.

Loc de popas și de închinare

Odată ce am intrat în Cheile Sohodolului, am pătruns într-un tărâm de piatră. Deși doar ce lăsasem în urmă casele din Runcu, parcă intrasem osmotic în altă lume, în care muntele era suveran. Aerul rece și vântos ce ne biciuia fețele, susurul apei, măreția și suplețea stâncilor care ne înconjurau ne transportaseră în altă dimensiune. Primul popas, la puțin timp după intrarea în rezervație este unul de închinare și rugăciune, amenajat într-o adâncitură din munte. Interesant e urcușul până acolo pentru că vrei- nu vrei, rememorezi cele 10 porunci din Biblie -prilej de introspecție și meditație.

Popasul este dedicat Sfântului Nectarie. Intrarea este străjuită de o cruce, o icoană a Sfântului Nectarie și o băncuță rudimentară de lemn, pentru odihnă și meditație . Credincios, sau nu, oricine urcă până la această scobitură străjuită de icoane, nu are cum să nu petreacă cu sine însuși, măcar câteva clipe.

Nările și Inelul

Cheile Sohodolului se întind pe aproape 12 km în interiorul Munților Vâlcan. 12 km de piatră, de o frumusețe aspră, cu un colorit selenar și cu o multitudine de forme, muchii, striații și rotunjimi. Firul acesta de apă, Sohodolul, care susură lent la vale a reușit în timp, să străpungă muntele și să-l despice în două. Sunt locuri unde piatra, apa, vântul și alte „stihii ale naturii” au lucrat atât de bine împreună, încât depășesc talentul și harul unui sculptor. Mergând pe drumul ce serpuiește printre chei, după una din curbe, am dat de „Nările ” unui monstru împietrit . Imaginea este absolut fabuloasă și bate de departe orice decor construit pentru filmele fantasy .

Cum călătorului îi șade bine cu aventura, am intrat în „Nările” monstrului. Speologii le numesc tuneluri ovoidale, cel mare având o lungime de 76 m iar cel mic 57 m (impresionante, nu ?). Din interior , coordonatele se schimbă. Monstrul se transformă într-un ochean de piatră și pe măsură ce înaintezi apare ca un labirint cu ochiuri de lumină, înconjurat de apă.

Și dacă tot am intrat în domeniul SF, când întorci spatele monstrului cu Nările împietrite și-ți ridici privirea spre vârful muntelui, dai cu ochii de Inel . Tot din piatră, evident, că așa e dress cod-ul pe aici. Continuând să fabulăm, ne-am putea gândi că odinioară, prin Nările monstrului s-au catapultat mingi de foc, care au găurit muntele. Că tot vorbeam de filme fantasy, nu ? :)) Întorcându-ne la realitate, multe perechi de tineri se încumetă să urce până la Inel, pentru a se logodi.

Mirajul apei și bijuteriile de gheață

Sohodolul este una dintre cele mai curate ape curgătoare pe care le-am văzut în România. Poate și aerul rece, șfichiuitor, amplifica senzația de prospețime și de puritate a râului ce se revărsa lin la vale, șerpuind pe pietrele lucioase . În plus, micile cascade, ușor înspumate, și culorile apei ce se revărsau în tonuri de ocru și gri până la albastru pastel și turcoaz, ofereau un adevărat spectacol acustic și cromatic, ce ne-a țintuit minute bune pe pietrele de râu. Nu puteam să plec fără să iau în căușul palmei apă de Sohodol și să beau . Avea un gust ușor amărui, ca apa de ploaie, îmbibată în frunze și ierburi.

Pe lângă formele împietrite ale stâncilor care ne duceau cu gândul la tot felul de povești și personaje fantastice, gerul ne-a oferit un alt spectacol, cel al bijuteriilor de gheață cu perdele de țurțuri sau cupole translucide în care încremeniseră petale de flori ofilite. Natura ne demonstra încă o dată că poate zămisli adevărate capodopere, ce-i drept atât de efemere, doar cu o pală de vânt înghețat.

Mânăstirea Sfântul Ilie de la Dobrița

Am părăsit Cheile Sohodolului înfrigurați, dar cu atâta bagaj de aer proaspăt și imagini de o frumusețe rară. Călătoria era prea frumoasă s-o încheiem aici și am marjat din prima pe propunerea Cameliei de a ne duce într-un loc care-i rămăsese la suflet și pe care îl descoperise în urmă cu puțin timp – Mânăstirea Sfântul Ilie de la Dobrița. Lăcașul de cult este construit pe un platou de piatră, la o altitudine de 810 m, în apropierea Spitalului de Pneumoftiziologie de la Dobrița. De altfel de aici a pornit și povestea ridicării mânăstirii. La începutul anilor 2000 un călugăr a venit să-și caute sănătatea la sanatoriu și cucerit de frumusețea și liniștea locului i-a convins pe medicii spitalului să-l ajute la ridicarea unei biserici care să-i aline pe cei bolnavi. În 2005 a fost pusă piatra de temelie, iar în 2010 biserica a fost sfințită cu hramul Sfântul Prooroc Ilie.

Din 2015 lăcașul de cult a fost ridicat la grad de mânăstire. Biserica este din lemn și a fost construită în stilul celor din Maramureș. În prezent mânăstirea este una de maici, care se străduiesc să ofere celor ce intră în mânăstire un loc de reculegere și popas. Condițiile nu au fost foarte prielnice, având în vedere solul pietros și drumul sinuos, aproape ac de păr, până sus, dar cu multă muncă și credință au reușit să creeze o oază de liniște și pace .

Am zăbovit în incinta mânăstirii până când amurgul începuse să înroșească vălătucii de pe cer. Priveliștea era una fabuloasă și de acolo de sus cuprindeam cu privirea toate așezările ce se pregăteau de înnoptat. Vântul începuse să șuiere și să ne biciuie fețele încât ne-am socotit învinși și am părăsit tărâmul acesta plin de frumusețe.

O călătorie minunată cu oameni dragi și locuri fabuloase.

Diana Nedelcu