Kladovo se afla de mult pe lista noastră, a mea și a lui Cristi, la „categoria” excursii de o zi. Weekendul la Belgrad ne-a convins și mai mult că trebuie să ne întoarcem în Serbia și iată-ne din nou la drum . De această dată am avut norocul unei zile însorite de sfârșit de noiembrie, care ne-a „dat aaaripi” pentru călătorie. De la graniță, pe care am trecut-o foarte repede, am făcut 10 minute până la Kladovo (în condițiile în care am mers regulamentar, pentru că ni se semnalase poliție). Ca suprafață și populație, Kladovo este un orășel mic din estul Serbiei, aparținînd districului Bor: 629kmp și 9142 de locuitori, conform recensământului din 2002. Am parcat în apropiere de aleea pietonală, un fel de centru vechi al orașului, pavată cu piatră cubică și flancată de magazine, restaurante și cafenele.

Centrul orașului este străjuit de Biserica Sfântul Gheorghe, ce datează de la sfârșitul secolului XVII (1865). Zugrăvită în tonuri sobre de alb și gri, biserica are o arhitectură diferită de cea a lăcașurilor ortodoxe obișnuite, ce impresionează prin ancadramente și cornișe svelte, bine conturate. În interior biserica nu este zugrăvită, ci are doar icoane prinse pe pereți. Doamna de la intrare, care vindea obiecte bisericești și din fericire știa limba română, ne-a spus că firidele interioare ale cupolei au fost inițial pictate, dar pictura s-a deteriorat în timp și nu a mai putut fi salvată.

Biserica Sfântul Gheorghe – sobră și impunătoare

Cetatea Fetislam – în proces de restaurare

Din centru ne-am îndreptat spre cetate, una dintre emblemele orașului. Pe jos nu am făcut mai mult de 10 minute. Cetatea se numește Fetislam (Victoria Islamului) deoarece a fost construită de otomani, pe ruinele fortului roman Zanes. Inițial a fost construit un mic fort în 1524, iar două secole mai târziu, în timpul războaielor dintre austrieci și turci, a fost construită o fortăreață puternică. A fost bastion turcesc între 1818-1867, după care a fost cucerit de prințul sârb Mihai Obrenovici. Acum cetatea și zidul de apărare se află în plin proces de restaurare prin mai multe proiecte cu finanțare europeană. Un muncitor de pe șantier (deși era sâmbătă, se lucra) ne-a spus că lucrările sunt întârziate din cauza pandemiei și nu vor respecta termenele de finalizare. Oricum, în mare parte zidurile cetății au fost refăcute și poți să îți faci o imagine clară despre fortificația de odinioară și poziția ei strategică .

Ceea ce părea finalizat era aleea spre cetate, construită din cărămidă arsă, după modelul drumurilor romane și o clădire alcătuită din două corpuri de piatră restaurate (probabil foste anexe ale cetății) legate printr-un coridor de sticlă. Din datele de pe placa informativă, se pare că aceasta va găzdui un centru de informare pentru vizitatori.

Plimbarea pe faleză

Drumul înapoi spre oraș l-am făcut pe faleză. Ziua era atât de însorită încât Dunărea și cerul se aflau la întrecere în nuanțe de albastru. Ne-am simțit suspendați între cer și apă și a fost o imensă bucurie plimbarea .

Piciorul Podului lui Traian, vlahii și țuica cu miere

Între obiectivele turistice semnalate pe plăcuțele din Kladovo se află și piciorul Podului lui Traian. Construit peste Dunăre între 103-105 de către Apolodor din Damasc, pentru a facilita accesul trupelor romane în Dacia, podul a fost o bijuterie arhitectonică în epocă : 1135 de metri lungime, 18 metri în înălțime și 12 în lățime, douăzeci de stâlpi de piatră, cu două porți monumentale ridicate la cele două capete : castrul Drobeta (azi Drobeta Turnu Severin) și castrul Pontes (azi satul Kosto, la câțiva kilometri de Kladovo). După cum se știe, din această minunată construcție se mai păstrează rămășite ale celor 2 picioare ale podului.

În zonă am avut norocul să întâlnim o familie de vlahi, Gordana și  Liubisa Pufisi. Au fost atât de amabili și primitori încât parcă eram rude , nu niște străini pe care îi vedeau prima oară. Gordana, mai vorbăreață, ne-a zis că au venit specialiști din Belgrad și din Italia în zonă și au promis că se vor investi bani europeni pentru restaurarea piciorului podului. Toți cei care au făcut cercetări asupra rămășitelor podului au fost interesați de compoziția liantului cu care au fost lipite cărămizile . Se presupune că era un amestec de rocă vulcanică (adusă de romani), păr de capră și scoici pisate, ne-a spus Gordana.

Având teren foarte aproape de piciorul podului, cei doi soți au amenajat un spațiu de popas pentru turiști și de joacă pentru copiii lor . L-au botezat sugestiv Luna, după inițialele nepoților: Lazăr, Lenka, Uros, Nevena. În plus au început să confecționeze și suveniruri pentru doritori. Cele mai de preț sunt însă ospitalitatea și căldura cu care te primesc. Nu te lasă să pleci fără să guști din produsele făcute de ei : țuică cu miere sau țuică cu aronia (cultivată chiar acolo în grădină).

Eu am ales țuica cu miere și a fost delicioasă încât am cumpărat o sticlă (Cristi a mers pe mâna mea, că era șofer). I-am întrebat de rețetă. Mi-au zis că țuica o fac din vin (preferă ca vinul să îl distileze, că lor le place mai mult țuica), o lasă să se învechească un an – doi și o amestecă cu miere de livadă (cam 200 gr la litru). Urmează un proces de macerare a mierii în alcool ce durează cam 4 luni, timp în care recipientele în care se află licoarea se amestecă periodic. Rezultatul este unul absolut delicios, potrivit de tare și de dulce.

Am plecat de la Gordana și  Liubisa cu gândul de a le vorbi tuturor despre acest loc minunat și de a ne reântoarce în primăvară, într-o gașcă mai mare.

O masă copioasă

Cum țuica cu miere îmi făcuse poftă de mâncare, nu puteam să plecăm din Kladovo fără a ne delecta cu bunătățile sârbești. Ne-am reântors pe pietonala din centru și am ales restaurantul Jezero cu un interior sobru, în tonuri închise de lemn. Pe pereți am putut admira fotografii de la petrecerile anilor 70.

Din meniu, Cristi a ales pleskavita umplută cu brânză iar eu șnițel umplut cu cașcaval . Lângă ele cartofi prăjiți, pâinici de casă, salată asortată de varză și un pahar de roze demisec (doar pentru mine). Comanda a venit foarte repede (până în zece minute) iar mîncarea a fost delicioasă și porțiile exagerat de mari (deși ne-a fost foame la amândoi nu am terminat tot din farfurie). După bunul nostru obicei ne-am mutat apoi într-o cafenea, unde am savurat un cheesecake cremos, cu multă dulceață și fructe de pădure.

Se înserase bine când am plecat din Kladovo. A fost o zi plină, însorită, cu locuri noi, experiențe frumoase și oameni calzi, primitori. De mers, de văzut, de trăit.

Diana Nedelcu