Anul acesta s-au aliniat planetele și am reușit să ne bucurăm, eu și Cristi, de 3 din cele 4 concerte de la Craiova Jazz Festival, ediția a VI-a . Sigur, mi-am dorit foarte mult să fiu acolo, în miezul jazzului, pentru că atunci când am scris articolul de întâmpinare al festivalului, am ascultat fragmente muzicale ale band-urilor invitate și mi-am dat seama că se înscriu în categoria de neratat. Un nume mi-a atras atenția în mod deosebit și am surfat mai mult pe net, căutând detalii suplimentare . Este vorba despre Horia Dinu Nicolaescu – Cico, dirijorul concertului inaugural al festivalului, eveniment care s-a desfășurat la Debarcaderul din Parcul Nicolae Romanescu, într-o seară feerică de început de toamnă, într-un decor ușor retro, cu lumini difuze, străjuit de coroanele copacilor din jur .

imagine de la concertul inaugural din Parcul Romanescu -sursa foto

…. și noi doi


Programul serii a fost unul minunat, fiind o adevărată călătorie în timp, în ritmuri sau pe diverse continente a muzicii de jazz. Impresionantă a fost și rescrierea în tonuri de jazz al unui cunoscut fragment de operă: Corul Robilor din Nabucco de Verdi. Vedeta serii pentru mine a fost însă Horia Dinu Nicolaescu – Cico, care nu a fost doar dirijor al concertului, ci și un excelent amfitrion al evenimentului, prezentând soliștii și orchestra și animând publicul, cu o vervă uimitoare și un umor formidabil.

Corul Robilor în versiune de jazz cu Cico Band Orchestra, dirijor Horia Dinu Nicolaescu – Cico, sursa

După acest magnific concert spectacol mi-am propus să îl întâlnesc neapărat pe acest OM și să îi cunosc povestea. M-au ajutat Ivona Stănculeasa, managerul Filarmonicii Oltenia și Ramona Bădescu, PR-ul instituției, cărora le mulțumesc pentru întâlnire. Așadar, am avut șansa să stau de vorbă cu Horia Dinu Nicolaescu – Cico mai bine de 2 ceasuri și doar orele înaintate ale serii ne-au putut opri. Are atâtea povești de viață pe care le istorisește cu o asemenea pasiune și cu un limbaj extrem de colorat, încât nu ai cum să te plictisești. O să redau mai jos interviul pe care mi l-a acordat din care mi-am dat seama că viața lui seamănă atât de mult cu jazzul de care este iremediabil pasionat : frenetică, tumultoasă, cu ruperi de ritm dar și cu momente înălțătoare.

în dialog cu Horia Dinu Nicolaescu – Cico

Pentru început, câteva repere biografice care să vă ajute să „descifrați” mai bine interviul: născut pe 2 iulie 1941, la Craiova, Horia Dinu Nicolaescu – Cico își are rădăcinile într-o veche familie de boiernași, ce avea numele de Nicolae, atestată de pe vremea lui Mihai Viteazu . Bunicul său, cu moșii în zona comunei Bratovoiești și cunoscut de săteni ca și boierul „Nicolache” și-a schimbat numele din Nicolae în Nicolaescu. Tatăl, Constantin Nicolaescu, a fost unul dintre cei mai străluciți avocați ai Craiovei din perioada interbelică, ultimul decan al vechiului Barou Dolj, ulterior prigonit și exilat de comuniști.

familia boierului Nicolache – arhiva personală Horia Dinu Nicolaescu – Cico

În ce privește cariera lui muzicală, Horia Dinu Nicolaescu – Cico a absolvit Conservatorul din București și a fost dirjor în trei instituții muzicale, în perioada comunistă. În 1971, după moartea tatălui, emigrează în Germania. Urmează și aici o perioadă destul de tulbure, dar până la urmă reușește să devină profesor de muzică la două licee din oraşele Nürnberg şi München. Ca profesor a făcut un adevărat mecenat în sfera muzicii, înființând în cele 2 școli banduri de jazz, cu care a câștigat nenumărate premii în Germania. Este fondatorul Cico’s Jazz Orchester, formată din foștii săi elevi, unii muzicieni profesioniști, alții cu profesii diferite, dar continuând să participe la proiectele sale muzicale. După 90, s-a reîntors în România, a încheiat parteneriate cu mai multe instituții muzicale din țară și a sprijinit și promovat tinerii muzicieni români. Dar poveștile din spatele acestei tumultoase biografii vi le va spune chiar el. Doaaaamnelor și dooomnilor, maestrul Horia Dinu Nicolaescu – Cico !

Din liceu am avut orchestra mea

Din informațiile pe care le-am citit despre dvs și familia dvs, nu am găsit nici un fel de “antecedente muzicale”. De unde această legătură a dvs cu muzica ?

Horia Dinu Nicolaescu – Cico : (zîmbește )S-o luăm încet, cu începutul. Noi am fost izgoniți din Craiova, în 1951,  de șeful adjunct al Securității. Aici fac o paranteză . Tatăl meu a stat 2 ani în pușcărie fără să fie condamnat la ceva. După ce a ieșit, i s-a dat o hârtie oficială în care se spunea “Cetățeanul Constantin Nicolaescu nu are drept de  activitate intelectuală, ci numai manuală.” Și i-au dat domiciliu obligatoriu într-o localitate din Tulcea. A stat acolo din 48  până în 50, chiar aproape de 51  (1948- 1950 nm). Când s-a întors, îmi aduc aminte, copil fiind, a venit un individ într-o seară și a stat de vorbă cu tata. A doua zi de dimineață a venit un camion și am avut voie să încărcăm în el tot ce voiam, în afară de pianul meu.. Luasem niște lecții cu unul dintre celebrii profesori de pian din Craiova. Începusem să fac mici progrese. Când am plecat, aveam 10 ani. Printr-o rudă îndepărtată a tatălui meu am găsit o cameră în București,  o magherniță de 13mp, unde am trăit cu părinții mei până la 17 ani. Mai târziu mi-am dat seama că nu aveam cum să luăm pianul.

Și totuși cum ați continuat cu muzica ?

Horia Dinu Nicolaescu – Cico: Ne vizitau în secret alte rude îndepărtate, și ele fugite din Craiova. Băiatul lor era student la medicină și cânta la trompetă. Eu aveam 17 ani, eram mai mic, dar într-o seară mi-a zis că mă ia cu el. Mediciniștii aveau o orchestră. Erau 6 și cântau într-o hrubă. După ce m-am dus prima oară, nu m-am mai oprit. El m-a învățat să cânt la trompetă și de aici a început nebunia.

Ce aveau în repertoriu ? Ce cântau ?

Horia Dinu Nicolaescu – Cico: Cântau șlagăre . Dar pentru ei, jazzul era de suflet. Și în ceea ce mă privește pe mine, ajunsesem în clasa a X-a, a XI -a să am orchestra mea. Înainte de absolvire, maturitate cum se spunea pe atunci, a avut loc o petrecere. Eu am fost ultima promoție în care fetele și băieții învățau separat la liceu, dar acea petrecere a fost, în premieră, comună. Țin minte și acum : am învățat 2 piese de Louis Armstrong și în seara cu pricina mi-am pus o bască mai șmecheră, cu cozoroc. Când am urcat pe scenă și am cântat Armstrong, ce să mai, cădeau fetele ca muștele (zâmbește). Nu mai era nimeni ca mine

Ați fost vedeta serii…

Horia Dinu Nicolaescu – Cico: Daaa. Și de aici a început molima, pasiunea nebună pentru jazz. Din ce în ce mai mult.  La vremea acea prietenul meu și colegul meu de bancă, Dumnezeu să-l odihnească, marele actor Emil Hossu mi-a propus să dăm la teatru. I-am zis că e nebun, că eu nu am nici o legătură, dar mi-a răspuns că după aceea eu pot să continui cu muzica. M-a convins și am dat la teatru. Pe atunci era un număr infim de locuri. Când am dat noi erau doar 6. El a intrat și eu am fost pe locul 8. El student, eu pe drumuri. Ca să nu mă ia în armată, am aflat că la Conservator se făcea un an preparator. M-am dus cu tata la profesorul Adamache, am discutat cu el și m-a acceptat . Dar cum ? I-a zis tatei să facem un dosar în care să menționăm activitatea lui de dulgher (cei 2 ani de muncă forțată în Tulcea – nm), să am dosar sănătos.

Tata m-a învățat că șansa mea este să îmi meargă mintea mai repede decât a celor din jurul meu

Horia Dinu Nicolaescu – Cico: Odată cu începerea anului universitar, profesorul avea o asistentă de 25-26 ani, foarte arătoasă, absolventă a Conservatorului din Cluj, căreia îi delega multe dintre ore . Prin februarie-martie mă trezesc chemat la cadre. O femeie de acolo, foarte cumsecade, mi-a zis “Tovarășul student, ia dosarul și pleacă. Să nu cumva să mai calci pe aici. Pleci în secunda asta, dispari. Ți-ai făcut dosar fals, ai reclamații”. Aici mai fac o paranteză. Tatăl meu  mi-a dat cea mai senzațională direcție a vieții. În ce sens ? Mi-a zis “Indiferent ce vei face pe lumea asta, nu contează, două lucruri trebuie să știi foarte bine: primul, trebuie să înveți ce este o femeie, cum să te comporți cu ea și să știi ce poți și ce nu poți pentru că psihologia unui bărbat nu corespunde niciodată cu a unei femei. În al doilea rând, în jurul tău vor fi oameni mult mai inteligenți ca tine. Tu nu ai decât o singură șansă: să îți meargă mintea mai repede decât a lor ”. Aceste două principii m-au ghidat în viață. Încheind paranteza, eu am avut bănuiala că profesorul m-a reclamat, crezînd că vreau să mă “bag” peste el la domnișoara asistentă.

Disperat că mă ia în armată, m-am înscris la Școala de vânzători în marile magazine, unde am făcut cursuri timp de 6 luni. După aceea, am avut o șansă fantastică : s-a înființat Institutul Pedagogic de Muzică și Sport, unde am fos admis. Urma să devin profesor pentru clasele I-VIII. Încep primul an, am făcut trei luni și în septembrie am dat din nou examen la Conservator, unde am intrat (au fost doar 3 locuri).  La Conservator m-am înscris la secția profesori de liceu. În anul 2 de facultate, m-am dus la un concurs de subdirijori al Ansamblului al CC al UTC. Iau concursul și ajung adjunctul lui George Grigoriu. Ce însemna asta ? Eu mă ocupam de audiții. Pe atunci eram înalt și frumos. Gigi Grigoriu mi-a zis să nu mă dau la candidate . I-am răspuns : “Maestre, eu nu m-am dat niciodată la persoane cu care trebuie să lucrez. Asta e o imbecilitate și eu sunt un om deștept” Eram, cum spune românul, “colțat” (râde) .  Și uite așa în turneu, prin țară dirijam eu, la concertele de la Sala Palatului, dirija Grigoriu.

Secretarul principal al CC al UTC, omul lui Ceaușescu, ajunsese să prindă așa drag de mine că mă invita și la el acasă

Horia Dinu Nicolaescu – Cico: Secretarul principal al CC al UTC, omul lui Ceaușescu, care de fapt era un ardelean de treabă, ajunsese să prindă așa drag de mine că mă invita și la el acasă. Și aici vă mai spun o poveste. Activistul ăsta s-a “încurcat” cu o dansatoare de la Teatrul de Revistă din Constanța. Securistul care îl supraveghea avea grad de colonel era șoferul lui și avea ordin să nu se dea jos de la volan cât îl transporta cu mașina. Într-o seară acest tovarăș s-a îmbătat la Constanța, a luat-o de o “aripioară” pe dansatoare și a vrut să îl dea jos pe securist de la volan pentru a conduce el. Se pare că a urmat o altercație, deoarece șoferul avea ordin să nu părăsească mașina. Până la urmă l-a dat cu forța jos din mașină  și destinul a făcut ca nici după 100 de metri să  facă accident, să intre într-un stâlp de telegraf iar dansatoarea din dreapta să fie rănită. A comandat un avion pe aeroport și a transportat-o la Paris.După câteva zile a aflat Ceaușescu, l-a dat jos din funcție și drept pedeapsă l-a trimis secretar la Baia Mare. În locul lui, a venit secretar CC al UTC tovarășul Ion Iliescu. Povestea e genială în continuare și trebuie să v-o spun până la capăt. Gigi Grigoriu își dă demisia pentru că avea alte planuri și sunt numit dirijor principal. Nu trec două -trei săptămâni și primesc țidula în  care se spunea “Tovarășul Horia Dinu Nicolaescu este numit în funcția de dirijor principal al  Ansamblului al CC al UTC. Semnat : Ion Iliescu”.

Ion Iliescu trăiește și vreau să trăiască până i-o veni condamnarea

Câți ani aveați atunci  ?

Horia Dinu Nicolaescu – Cico : 25 . Nu au trecut 3 zile de la primirea hârtiei când sunt chemat de directoarea ansamblului, tovărașa Rica Popescu, care era totuși o femeie la locul ei. Directoarea îmi spune că sunt convocat peste câteva zile de tovarășul prim secretar Iliescu. Ion Iliescu trăiește și vreau să trăiască până i-o veni condamnarea. În ziua și ora stabilită intru la el și cu rânjetul lui îmi spune : “Hai, luați loc !” A stat câteva minute și doar m-a examinat, apoi mi-a zis “Am și eu o întrebare la adresa dumitale: Tovarășe, cum ai putut să ne păcălești în halul ăsta până acuma ?” I-am zis că nu înțeleg la ce se referă “Hai, hai, hai  nu te face că nu înțelegi.” Vreau să scrieți neapărat lucrul ăsta . Mi-a scos dosarul și mi-a zis : “Auzi, n-ai fost în viața ta pionier, n-ai fost utecist, n-ai fost membru de partid. Cum ai ajuns să fii dirijorul CC al UTC ? ” Eu m-am blocat. Am bâguit ceva, că pe mine mă interesează doar muzica “Hai, hai, că n-am timp. Îți mai dau o șansă. S-a înființat Asociația Studenților Democrați cu sediul în Berlinul de Est. M-am gândit să răspunzi de secția culturală a delegației noastre. Îți dau două săptămâni să te gândești. Vă salut”.  A dat mâna cu mine și m-a dat afară. Asociația asta era o șmecherie comunistă din care făceau parte reprezentanții partidelor social democrate din țările din est, care erau niște mici sateliți pe lângă partidele comuniste. Era o chestie de fațadă. M-am adus acasă, i-am povestit tatei și l-am întrebat ce să fac. El care trăise o viață întreagă ascultând Radio Europa Liberă, mi-a spus că nu mai are nicio speranță. Mi-a zis că mulți au făcut compromisul de a intra în partid pentru a-și păstra slujba și că nu vede altă soluție. Mă râcâia groaznic. Eram atât de mândru că reușisem să mă strecor până atunci, fără a avea un carnet roșu. M-am dus hotărât la întâlnirea cu Iliescu și vă dau cuvântul meu, când am intrat pe ușă parcă m-a lovit ceva, nu știu ce . Când m-a întrebat i-am spus “Vă rog să mă iertați, eu nu pot să intru în niciun partid pentru că  eu sunt de meserie artist și nu fac politică ”. A fost stupefiat de răspunsul meu și mi-a zis “Repede, până mâine îți dai demisia”. Mi-am dat demisia și acum urmează altă poveste

Am fost chemat să pun pe picioare un Teatru de Revistă în cadrul armatei

Horia Dinu Nicolaescu – Cico : Activistul care fusese mazilit și mutat la Baia Mare, îmi făcuse cunoștință odată cu generalul Ion Ioniță, ministrul Apărării. M-a chemat și mi-a spus că îmi oferă postul de dirijor al Ansamblului Armatei. Mama care era profesoară de matematică, și care de multe ori ne-a salvat pecuniar, avea un salariu de 2200 de lei. El mi-a zis că voi avea o leafă de 3500 lei și mi-a zis să semnez o hârtie. Nu m-a întrebat dacă vreau sau nu vreau. Și am semnat. Pentru detaliile care mă interesau pe mine, m-a trimis la directorul ansamblului, care era un om foarte capabil. Mi-a zis că a fost ideea lui de a mă aduce și nu a ministrului, pentru că deja aveam un renume. Și că intenționează să înființeze un Teatru de Revistă în cadrul armatei iar eu să îl pun pe picioare. Și așa am făcut audiții și recrutări în unitățile militare din toată țara. Dar mai îmi trebuia un regizor. I-am zis directorului ansamblului și acesta mi-a zis că regizorul era deja prevăzut . Apare unul în uniformă și se prezintă: Andrei Șerban, Terminase Institutul de Teatru, îl luase în armată și voia să scape de instrucție. Am lucrat timp de un an împreună : eu dirijor, el regizor. Acum numele lui nu mai are nevoie de nicio prezentare.

Eu am crescut într-o iubire și într-o durere pentru tata

Din câte am citit despre dvs, la 30 de ani ați plecat din țară ? Ce v-a determinat ?

Horia Dinu Nicolaescu – Cico : Eu am avut un adevărat cult pentru tatăl meu. Pentru mine a fost un geniu. Am avut 2 experiențe îngrozitoare în viață. De fapt, una dintre acestea m-a salvat. După ce a fost arestat de comuniști, tatăl meu nu a avut nici o ocupație intelectuală, și eu eram singurul lui auditoriu în acea perioadă. Despre tata se spune că a fost celebru ca avocat, venea lumea ca la teatru să îi asculte pledoariile. Nu exagerez cu nimic când vă spun . Fuma 100 de țigări pe zi,  se plimba în lung și în lat prin cămăruța acea în care fusesem aruncați și repeta obsesiv . “Eu înțeleg că mi-a luat averea și tot ce aveam. Dar nu mi-au putut lua ce am în cap” . Și de aici începea . Eu am crescut într-o iubire pentru el și într-o durere. Închipuiți-vă un om de 45 de ani, declarat legal legumă. Așa a fost până la moarte, pentru că nu i se dădea voie să facă nimic. Pe mine mă cheamă Horia după celebrul avocat al Craiovei Horia Tâlpeanu. Tatăl meu a fost secretarul acestui Horia Tâlpeanu, care a devenit și nașul meu. În anii 30 a fost vicepreședintele Uniunii Avocaților Europeni. Revenind la tata, el era avocatul apărării. În 33 și 36 au avut loc 2 procese în care i-a apărat pe Gheorghe Gheorghiu Dej și pe Ana Pauker, cei doi aflându-se în acel moment în pușcărie.Fac un arc în timp, când ajung comuniștii la putere. Undeva în 46, după alegeri. Nu cunosc prea multe amănunte. Știu că tata a dispărut o zi, a venit o mașină și l-a luat și l-a dus la Ana Pauker la București. “Dinule semnează documentul ăsta, te trimitem ambasador la Paris” i-a zis Ana Pauker. Tata i-a răspuns că el când a apărat-o și-a făcut doar meseria și nu are nici o treabă cu ei, cu comuniștii. Eu vă spun acum ce mi-a povestit tata. Ana Pauker i-ar fi replicat “Dinule, o să regreți. Gestul pe care l-ai făcut o să-l regreți”. N-au trecut 3 zile de la acea întâlnire când pe scările Tribunalului de atunci, unde se află acum clădirea Universității, a avut loc o altercație în care a fost implicat și tatăl meu. Ca să explic de unde a pornit trebuie să mă întorc din nou în timp, prin 41, când membrii cuibului de legionari din Craiova au încercat să-l împuște pe tata pentru că a fost apărătorul comuniștilor în procesele din 33 și 36. A fost avertizat însă de jandarmi și a scăpat nevătămat. Revenim acum la întâmplarea din 46 de pe scările Tribunalului: cine urca scările, șeful cuibului de legionari ce ajunsese între timp primul secretar de partid de la Craiova. “Ce faci băi jigodie ?” i-a zis tatălui meu. Tata, care era un om foarte calm, nu l-a băgat în seamă și a continuat să coboare scările. Legionarul vopsit comunist a continuat cu înjurăturile, făcându-l albie de porci. Atunci tata n-a mai răbdat, s-a întors și i-a dat un pumn în față. Acesta s-a rostogolit pe scări, a venit Miliția,  l-au luat pe tata și nu l-am mai văzut câteva luni. Când mi-au dat voie să-l văd, mama îmi punea bilețele în șosetele de la pantofi, pe care i le strecuram tatei. Vă dați seama că  fiind martor la toate aceste umilințe și suferințe pe care le-a îndurat și trăit tatăl meu, eu n-am avut în cap decât cum să plec din această țară.

La sfârșitul anilor 60, eram în plină ascendență, câștigam foarte mulți bani. De la Uniunea Compozitorilor luam  10-12.000 lei, odată la trei luni. Totodată, lucram la Teatrul de Revistă Ion Vasilescu și ca să câștig un ban în plus, seara de la 10 cântam cu orchestra la Barul Melody. Față de un om normal, un inginer de exemplu, eu câștigam o găleată de bani.

Și cu toate astea tânjeați după libertate….

Horia Dinu Nicolaescu – Cico: Da. În momentul în care tata s-a îmbolnăvit subit, mi-am jurat în fața portretului lui, el are un portret/caricatură în care este înfățișat sub formă de avocat vulpe, care stă cu fundul pe justiție, că dacă el moare, eu plec.

Portretul caricatură al avocatului Constantin Nicolaescu – arhiva personală Horia Dinu Nicolaescu – Cico

Horia Dinu Nicolaescu – Cico : Și aici începe un episod înfiorător . Culmea, culmilor,  acel prim secretar care căzuse în dizgrația lui Ceaușescu , după ce i-am zis ce vreau să plec, a zis că mă ajută. Și cum totul era cumpărabil atunci, ca și acum dealtfel, am plătit mormane de bani pe care le aveam, dar am primit pașapoarte în mod legal. După ce m-am întors dintr-un turneu din străinătate, i-am spus soției mele ce vreau să fac, să se gândească și să se hotărască. Când eu am plecat în turneu, eram căsătoriți doar de două luni, iar ea a fost pusă să semneze, că răspunde din punct de vedere juridic, dacă eu nu mă mai întorc.Cum în familia soției s-a aflat de planurile mele, soacra mea îmi spune că au origini germane.Socrul meu a fost născut în Viena, din părinți vienezi, care s-au stabilit în România. Soacra mea și ea avea rădăcini nemțești dar mai mult, sora ei cea mare era stabilită în Germania din 1961. Pe această filieră am mers și am reușit să plecăm. Și așa am devenit neamț bavarez.

Eu eram sigur că nemții mă vor primi cu brațele deschise, dar nu a fost așa

Ați plecat în 71 . Cum a fost această trecere, de la un sistem comunist la unul capitalist ?

Horia Dinu Nicolaescu – Cico : Nici n-am apucat să văd asta. Eu m-am dus ca dirijorul Horia Nicolaescu. Socrul meu îmi pregătise un adevărat portofoliu cu articole și fotografii despre evoluția și performanțele mele ca dirijor în România. Când am ajuns acolo, am cerut audiență la președintele  secției  culturale a guvernului bavarez.. M-a ajutat cu traducerea o rudă a soacrei mele pentru că eu nu știam o boabă germană. Neamțul m-a lăsat să mă prezint și să îi inșir tot ce am realizat ca dirijor în România. La un moment dat, cel care traducea a început să râdă și l-am întrebat de ce . Mi-a zis că neamțul a întrebat : “Dacă ești așa de mare precum spui, de ce ai venit în Germania ? De ce n-ai stat la tine acasă ? ” Apoi a continuat : “Stimate domn, acum te afli într-o țară liberă. Dumneata ai fost mare și tare într-un stat comunist. Dacă vrei să devii dirijor, foarte bine. Ai suficienți bani să angajezi orchestră ? Și dacă te apreciază lumea, o să devii cunoscut. ” Și am plecat cu coada între picioare. Nu știam ce să fac, mă apucase nebunia, pentru că eu eram sigur că nemții mă vor primi cu brațele deschise.

La început am deschis o bodegă, am fost chelner, am făcut o orchestră cu fugiții din România

Și totuși ați fondat o orchestră….

Horia Dinu Nicolaescu – Cico: Nuuu, nici vorbă. Mai întâi am deschis o kneipe – un fel de bodegă, cu un prieten, la Koln. Am fost chelner, am spălat vase. Am mai făcut o greșeală . I-am căutat pe cei care fugiseră din orchestrele mele  în străinătate și am încropit  o nouă orchestră. Am făcut rost de contracte și am plecat în turneu. Am fost în Elveția, Germania, Suedia. Această experiență m-a făcut ca pe 15 mai 1973 să îmi jur că nu voi mai pune mâna pe trompetă în viața mea. Realizasem că dacă mai continui așa îmi distrug familia. Aveam o nevastă și un copil. Ori o lăsam, ori făceam ceva să îmi păstrez viața de familie . Nu exista alternativă. Mi-am dat la recunoscut diplomele. Aveam diplomă de profesor de liceu, deși nu profesasem în viața mea și de dirijor de cor. Între timp am fost chelner, am cărat la navete de bere de m-am cocoșat.  Am ajuns și  director de restaurant dar munceam mai mult decât toți. La 9 dimineața trebuia să fiu la local că venea marfa pentru bucătărie, la 10 venea bucătarul. Pe la ora 14 se termina masa de prânz și până la 17  mă odihneam pe niște banchete, și apoi veneau din nou clienții. La 2 noaptea făceam casa, la 3 plecam și la 8 dimineața eram în picioare pentru a o lua de la cap. Cu toate astea n-am reușit să servesc 2 farfurii, una peste alta. Râdeau toți chelnerii de mine.

Ca profesor, am organizat concerte de operă în liceu cu artiști din România

Era un semn că trebuia să vă reântoarceți la muzică

Horia Dinu Nicolaescu – Cico: Într-adevăr. În disperarea astea mi se recunosc diplomele și sunt numit pentru 2 ani la Nürnberg, fiind monitorizat de  Ministerul Culturii. În fiecare luni dimineață mă urcam în mașină, la 8 începeau cursurile, închiriasem o cameră, iar vinerea mă întorceam acasă la familie. Eram tot pe drumuri. Între timp, microbul din mine nu s-a lăsat.

Jazzul, jazzul și trompeta ….

Horia Dinu Nicolaescu – Cico : După jurământul acela, am dat doar lecții. N-am mai cântat pe o scenă în viața vieților mele. Dar la liceul unde eram profesor am reușit să pun pe picioare o mică formație : 2-3 fetițe care cântau și la cor, 2 suflători și un pian. Între timp, făcusem cerere de mutare la Munchen, alături de soție, motivând  că ea nu poate veni la Nürnberg deoarece  părinții erau sunt bătrâni și bolnavi. Dar la nemți, acesta nu este un argument, deoarece bătrânii au drept la azil. Până la urmă mi-a venit mutarea. Dacă la Nürnberg pusesem eu bazele unei formații, școala unde mă mutasem, la marginea Munchenului, era una cu tradiție în muzică, având cor, orchestră școlară cu dirijor cu tot. Vă dați seama că eu nu puteam să rămân doar profesor, să predau orele și să plec acasă. Trebuia să creez ceva. Și ce am făcut ? Asta înseamnă să te ducă mintea repede. Am aflat de la o cântăreață de operă din România că Opera Română va efectua un turneu în Germania. Erau invitați 2-3 cântăreți de operă cu pianista respectivă. Am luat imediat legătura cu ei și le-am zis că îi invit la Munchen 2 zile. Am convocat părinții și le-am zis că vreau să fac un spectacol de operă cu artiști din România. Au fost foarte încântați și s-au oferit să îi cazeze, pentru că aveau case mari. Din bănuții mei și cu susținerea celorlalți, le-am asigurat masa. A fost un concert foarte bine primit. Directorul a rămas stupefiat. Și anul următor am organizat altul, de mare succes și acesta.

Am avut șansa să descopăr copii, hotărâți să reușească în viață

 Horia Dinu Nicolaescu – Cico : Între timp am început să încropesc și aici o formație de jazz. Am găsit un băiat în clasa a V-a, care de atunci, de treizeci și ceva de ani, colaborează cu  mine. Îmi aduc aminte că era în pantaloni scurți și mi-a spus hotărât, ca un adevărat bavarez : “Eu vreau să cânt la clarinet”. Bine, i-am zis, dar nu vrei să încercăm și altceva ? “Nu vreau”, mi-a replicat scurt. Am descoperit că directorul adjunct, un om de mare valoare, în studenție cochetase cu pianul. În paralel,  organizam concerte de operă, eu neavând nimic de a face cu acest gen muzical, de fapt (râde). Dar eram mândru că promovam artiștii români. Chiar Angela Gheorghiu a cântat în tinerețe într-unul din aceste concerte. Îmi aduc aminte, că la un moment dat m-a chemat directorul și mi-a spus că mă poate susține, pentru orice proiect muzical pe care vreau să îl fac. Astfel, a solicitat finanțare către cei care administrau liceul, pentru a cumpăra instrumente. Din acei bani am cumpărat o trompetă, un trombon și 2 saxofoane. Și am început “pescuitul” prin clase . Am găsit o fetiță care cânta la clarinet, una dintre cele mai mari profesioniste ulterior, pe care am convins-o să studieze saxofonul. Am avut șansa să descopăr copii, hotărâți să reușească în viață. Și așa am pus pe picioare o formație de nișă. Orchestra școlii deja exista, avea dirijor, exista și cor. Eu am pus bazele unui big band, care ulterior s-a dezvoltat, într-un liceu care nu era de muzică.

Horia Dinu Nicolaescu – Cico: În 1988 am participat pentru prima oară cu acești copii și  am ajuns în finala de la Jugend Jazzt – un proiect cultural al statului pentru  susținerea tinerilor,organizat odată la 2 ani. Practic toate formațiile din Bavaria se înscriau, dar  doar 16  au intrat în finală și eu cu elevii mei eram printre ele. Ceilalți nici nu  știau de unde veneam deoarece la această competiție participau de regulă formații de la liceele de muzică. Și cu toate astea am luat locul IV. În 1992 m-au contactat de la Televiziunea Română și mi-au zis că organizează un Festival de Jazz. Le-am trimis câteva piese înregistrate pe casete audio și uite așa am participat cu ei la primul festival internațional. Apoi am fost chemat de către dna ministru al culturii din guvernul bavarez, care știind că sunt român, mi-a propus să închei parteneriate cu mai multe instituții de profil din țară. Am răspuns cu mare plăcere și uite așa, din 1992 până în 2002 am încheiat parteneriate  cu Liceul George Enescu din București, Școala de Arte și Muzică din Buzău, cu Colegiul Național „Johannes Honterus” Brașov. Un an veneau ei la noi, un an veneam noi la ei. Sistemul era următorul : elevii români erau cazați la familiile elevilor germani și invers . Regula era că părinții trebuiau să îî “adopte” pe perioada șederii pe elevii oaspeți. Era foarte hazliu că atunci când veneam cu copiii germani aici, părinții români la care erau găzduiți, îi îndopau pur și simplu cu mâncare și alte bunătăți. Veneau la mine și îmi spuneau “Nu mai pot să mai mănânc, și nu mă lasă să mă ridic de la masă” (râde).  Și uite așa, pe lângă meseria mea de profesor, am început să fiu cunoscut ca promotor al proiectelor pentru tineri. În 2001, 2003, 2005, 2007 și 2009 am luat locul I pe Bavaria la Jugend Jazzt.

Cred că v-a făcut foarte mult bine această infuzie de energie a tinerilor ! Ei v-au transmis din creativitatea și inspirația lor

Horia Dinu Nicolaescu – Cico : Nu nu mai asta. La vârsta mea fragedă de 18 ani, luați invers (râde) mă credeți că nu-mi pot imagina că mă trezesc dimineața și nu am ce să fac ? În fiecare zi vorbesc la telefon sau mă întâlnesc  cu ei (cu membrii formației-nm) și discutăm despre concerte sau proiecte muzicale. Soția mea se mai și supără pe mine și îmi zice că toată ziua stau în telefoane și în întâlniri, și de multe ori nu îi mai acord atenție. Am avut o scenă genială. În 2006, la 65 de ani, am ieșit legal la pensie. N-a trecut un an și sunt chemat la minister unde am rugat să îi ajut. Am fost reactivat, cu un număr mai mic de ore, până la 72 de ani.

Porecla de Cico este legată de anii de liceu, când eram un star și cântam la fete.

Aș vrea să îmi spuneți de unde vine porecla dvs de Cico, care a dat și numele bandului ?

Horia Dinu Nicolaescu – Cico: Cico este legat de anii de liceu, mai bine zis de clasa a XI-a, când eram un star și cântam la fete. Bineânțeles că îmi alegeam și eu un repertoriu adecvat. Era pe vremea aia un cântec la modă (fredonează) : “Cicooooo, din Puerto Ricooooo” . Eram cel mai mare Cico. De la terminarea liceului, nu mi-a mai spus nimeni Horia . Am rămas Cico și așa voi rămâne până la final. Acum 4 luni, în mai, s-a decernat premiul literaturii bavareze. Am primit telefon de la reprezentanții administrației, să realizez și să dirijez un program muzical în deschiderea evenimentului, la care au participat 300 de oameni. L-am gândit în două părți : muzică clasică și jazz. La final, reprezentanții administrației le-au mulțumit și oferit flori soliștilor. Când a venit rândul meu au strigat, în aplauzele tuturor : “Mulțumim lui Cicoooo, Cico al nostru”. M-a amuzat copios.

Haideți să încheiem acest interviu maraton cu Craiova ….

Horia Dinu Nicolaescu – CicoPentru mine a ajuns o nostalgie constructivă. A deplânge soarta e pentru cei slabi și a face ceva inutil nu îmi stă în caracter. Mă bucură fiecare revenire, reîntâlnirea cu rudele mele. Dacă iau partea negativă la ce îmi folosește ? Doar să îmi înnegresc anii care îi mai am .

Și acest concert cu „Cico’s Band” în colaborare cu „Oltenia Big Band”, pe care l-ați dirijat la deschiderea ediției a VI-a Craiova Jazz Festival, a fost o bucurie pentru noi, cei din public

Horia Dinu Nicolaescu – Cico : Mă bucur enorm. Să vă spun povestea acestei colaborări. În mai am venit în țară cu niște probleme legate de retrocedarea averii familiei mele. L-am vizitat pe bunul meu prieten Dorin Măciucă de la Filarmonica Oltenia. M-a invitat să o cunosc pe noua menegeră a instituției, Ivona Stănculeasa care mă știa de la venirea mea în 2017 la festival. M-a invitat să dirijez concertul de deschidere al evenimentului de anul acesta . Am fost foarte încântat . La sfârșitul lui iunie s-au perfectat actele și eu în 2 luni am pregătit ce ați văzut dvs în Parcul Romanescu și un alt concert pe care îl voi susține cu bandul pe 24 septembrie. Mi-am rezervat 3 repetiții cu muzicienii români împreună cu ai mei din formație . La prima și a doua repetiție i-am frecat câte 4 ore . David, un simpatic din bandul meu, mi-a zis : “Maestre, dacă și mâine ne mai țineți la fel, nu mai aveți cu cine cânta la concert”. Ei, bine, i-am zis, mâine o să vă țin doar 3 ore (râde).

fragment din concertul de deschidere al Craiova Jazz Festival – dirijor Horia Dinu Nicolaescu – Cico – sursa

Vă mulțumesc foarte mult pentru aceste povești minunate și vă mai așteptăm la Craiova !  

Horia Dinu Nicolaescu – Cico : Cu tot dragul, de fiecare dată !

A fost o încântare și o onoare să îl cunosc pe maestrul Horia Dinu Nicolaescu – Cico și să îmi istorisească din poveștile care i-au marcat viața. Pasiunea sa nemăsurată pentru jazz, dragostea pentru oameni și dorința de a inventa și de a se reinventa mereu i-au menținut acel spirit tânăr , încă o dovadă că vârsta rămâne doar un număr !

Să fiți sănătoși și fericiți și să aveți parte de oameni care vă inspiră !

One Thought on “Horia Dinu Nicolaescu – Cico, o viață ca și jazzul: frenetică, tumultoasă, cu ruperi de ritm dar și cu momente înălțătoare”

  • Cico si eu am fost prieteni prin parintii nostri din Craiova care erau persecutati si distrusi de comunisti, intr’un sistem similar. Eu, Dr. Aurel Emilian Mircea, am devenit un trompetists popular in mijlocul muzicienilor din Bucuresti, can eram student la Scoala de Medicina si Farmacie, Carol Davila….norocos cu ZERO sanse de emigrare, am fost scos din Iadul Communist Roman si adus in Varsovia unde am gasit libertatea pierduta la patria de nastere! La plecare am dariut trompeta mea lui Horia si l-am incurajat sa continueze rolul meu ca trompetist in orchestrele de dans, populare la toate restaurantele renumite din Bucuresti. Asta e toata contributia mea la Cico, cel celebru! Ne-am revazut in Germania in timpul unui tour de vacanta, si am avut fericirea de a-l revedea pe pritenul meu din copilarie. Traiasca Jazzul si Libertatea!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.