În toamna asta (și încă nu s-a terminat) m-am bucurat de multe călătorii, toate în locuri neștiute de mine până acum. Am fost „Hai hui prin Țările din Apuseni „și am vizitat parte din Hunedoara Neștiută. De curând, am mai explorat o zonă nefiresc de frumoasă, în special în această perioadă, când toamna se ia la întrecere și câștigă detașat la paleta cromatică în detrimentul oricărui artist peisagist: Valea Cheii. La drum am pornit într-o zi de weekend, împreună cu Cristi și prietenii noștri „naturalizați” în Vâlcea, de care ne leagă atâtea momente și povești frumoase, că tot ne vine să mai inventăm și să mai trăim altele și mai și.

Ca itinerar ne propusesem să vedem cele 3 schituri de pe Valea Cheii: Iezer, Pahomie și Pătrunsa. Din Râmnicu Vâlcea, cu Waze-ul am ajuns în satul Cheia și apoi am intrat pe un drum forestier. Cu excepția șoferului care a avut o misiune nu tocmai ușoară (dacă aveți o mașină cu gardă joasă, aveți mare grijă), pentru noi ceilalți pasageri din mașină a fost o adevărată feerie: drumul este străjuit de copaci, ale căror coroane sunt îmbinate într-o cupolă, acum în nuanțe fabuloase de verde roșu arămiu, ce se întinde pe câțiva kilometri buni. Vă mai spun că adia ușor și vântul și frunzele dansau în fața mașinii, pe ce ritmuri voiau ele.

Din sat până la primul schit (Iezer) sunt cam 5 km. Nouă ne-a luat cu mașina mai bine de 20 de minute. Cei care s-ar aventura pe jos cred că ar ajunge într-o oră ș-un pic (recomandarea este pentru cei care au condiție fizică și încălțări de munte) , dar frumusețea drumului compensează din plin orice efort. Conform denumirii, mă așteptam ca schitul Iezer să fie o așezare modestă. Am descoperit însă un ansamblu de clădiri renovate, zugrăvite într-un alb luminos, având în centru biserica.

Cum am ajuns la orele amiezii, schitul era cufundat într-o liniște deplină . O măicuță grăbită ne-a dat binețe cu ochii în pământ și și-a văzut de treabă. În curtea interioară flancată de corpul de chilii se ridică biserica, de mici dimensiuni în raport cu clădirile din jur. Din păcate biserica era închisă (chiar era pusă o ușă, cu zăbrele care parcă te împiedica ostentantiv să ajungi la icoane) și ne-am mulțumit cu frumusețea și pacea locului, amplificată de bogăția de flori și verdeață.

În ce privește istoricul acestui lăcaș de cult, inițial a existat un schit de lemn, construit la sfârșitul secolului XV , în vremea lui Radu cel Mare, înzestrat de domnitor cu unele venituri. Despre schitul actual se spune că a fost ctitorit de Mircea Ciobanul si de soția sa, Doamna Chiajna, spre mijloc de secol XVI. Ulterior, așezământul a suferit numeroase stricăciuni cauzate de invadatori sau pur și simplu de abandonarea sa, dar s-a bucurat și de multe renovări. Inițial a fost populat de călugări până în 1946, după care a devenit așezământ de măicuțe (alungate și acestea în perioada comunistă). Hramul schitului este „Intrarea în Biserică a Maicii Domnului”, sărbătorit în fiecare an pe 21 noiembrie.

De la schit se merge spre peștera Sfântul Antonie . Drumul, care are câteva marcaje, străbate o pădure și apoi se deschide într-o poiană străjuită de căpițe. Credincios sau nu, când ajungi în asemenea locuri nu ai cum să nu trăiești momente de liniște si fericire pură. Noi am prins și o ploaie repede ca de vară, care a împrospătat aerul și culorile copacilor, și așa aflați în competiție pentru fabuloasele tonuri de verde arămiu. Nu mai povestesc, doar pun imagini.

Despre Sfântul Cuvios Antonie se spune că a trăit la mijloc de secol XVII și a fost negustor. La varsta de 64 de ani se călugărește și se hotărăște să meargă la Sfântul Munte dar la îndemnul episcopului Ilarion, alege Schitul de la Iezer – Vâlcea. El își donează toată averea acestui așezământ, muncind la zidirea chiliilor și alege o viață de pustnic, într-o peșteră în apropierea schitului. Legenda spune că în vis i-a apărut un înger care l-a îndemnat să sape o biserică în stâncă. Sfîntul Antonie și-a împlinit visul în 3 ani cioplind un lăcaș de rugăciune, în stânca de la marginea poieniței. A murit la 92 de ani, pe 23 noiembrie 1720, de atunci fiind prăznuit an de an la această dată. Acum peștera este „placată” cu o intrare de beton (nu am înțeles de ce) iar în apropiere se află un mic paraclis de lemn.

După aproape o oră de popas la Iezer, am pornit spre Schitul Pahomie. Aici drumul se complică puțin chiar și cu mașina (pantele sunt destul de abrupte iar unele curbe aproape ac de păr) dar în 15-20 de minute se ajunge. Am fost întâmpinați și aici de o repriză de ploaie care din fericire s-a terminat foarte repede . Dacă la Schitul Iezer credeam că atâta frumusețe nu putea să încapă într-un loc, ei bine, exista loc și de mai mult. Aici mica biserică a schitului este ridicată și adăpostită în același timp de munte iar de la ea se deschide la vale o poeiniță tivită de copaci feluriți, unde se zărește corpul de chilii .

Potrivit unei pisanii, se pare că numele schitului vine de la monahul Pahomie despre care se crede că a fost Barbu Craiovescu, ctitorul Mânăstirii Bistrița. Acesta ar fi zidit Schitul Pahomie prin anul 1509, drept mulțumire că aici s-a ascuns și a scăpat din calea lui Mihnea cel Rău ce îi dărâmase ctitoria de la Bistrița și îl căuta să-l omoare. Pahomie ar fi fost sprijinit pentru ridicarea lăcașului de cult de căpitanul Sava, numit și „Sava haiducul”. În timp, acest așezământ a avut același parcurs sinuos, cu perioade de decădere și reînnoire, în funcție de vremurile istoriei. În 1952 s-a reclădit actuala biserică, sfințindu-se în 1956, o nouă restaurare a picturii făcându-se în 1997. Hramul Bisericii este Sfantului Proroc Ilie (20 iulie )

Acum la Schitul Pahomie viețuiesc un călugăr și 8 frați . La intrarea în schit se găsesc halate, fuste și batice pentru cei care nu au ținută corespunzătoare (am întâlnit doar la mânăstirile din Grecia), iar pe masa din fața bisericuței se află o cutie mare de bomboane, pentru doritori. Și tot ca un fapt inedit, aici toaca este prinsă de stâncă, încă un sprijin al muntelui pentru acest locaș.

În rest, frumusețe cât poți cuprinde cu ochii și sufletul.

O toamnă în culori și bogată în călătorii să aveți .

Toată recunoștința lui Cristi, Ana, Cristina și Adrian pentru bucuria acestor clipe.

Diana Nedelcu