L-am cunoscut pe Leonard Ionescu ca un pasionat restaurator atunci când ne-am hotărât (de fapt, inițiativa a avut-o Cristi) să restaurăm un obiect de odinioară, ce face parte din zestrea familiei. Este vorba de un patefon care a stat zeci de ani în casa de la Plenița, fiind valorizat ca un obiect de muzeu. Patefonul a fost achiziționat și a aparținut fratelui bunicului meu, profesorul Ion Motoi, un adevărat cărturar al comunei. Absolvent al Facultății de Litere și Filosofie a Universității București, a fost primul director al Liceului din Plenița și coordonator al Căminului Cultural din localitate. A fondat și redactat revista „Deșteptarea” în paginile căreia s-au publicat creații literare ale autorilor locali, culegeri de folclor dar și articole despre evenimentele culturale ale urbei (prin strădania sa, la sfârșitul anilor 30 se organizau în Plenița conferințe, spectacole de teatru, seri de poezie, muzică clasică, romanțe, cântece și dansuri populare).

fotografii și grafică cu profesorul Ion Motoi (arhiva familiei)

Despre activitatea lui de mecenat cultural, deosebit de bogată, o să revin cu amănunte, dar acum mă întorc la bucuria restaurării patefonului care ne-a introdus în muzica de început de secol XX. Această bucurie i-o datorăm lui Leonard Ionescu, șeful Laboratorului de Restaurare – Conservare al Muzeului Olteniei Craiova, expert restaurator metal, care a avut imensa răbdare de a desface bucată cu bucată patefonul care se afla într-o stare avansată de degradare și să îi redea acustica și strălucirea de odinioară.

patefonul înainte de restaurare (foto Leonard Ionescu)

Am descoperit cu acest prilej cât de îndrăgostit este de meseria lui și câtă pasiune pune în restaurarea fiecărui obiect. Din fericire, are posibilitatea să-și transmită bagajul impresionant de cunoștinte tinerilor care își doresc o carieră de restaurator, fiind profesor asociat la Universitatea Lucian Blaga din Sibiu, Facultatea de Ştiinţe Socio-Umane, Departamentul de Istorie, Patrimoniu şi Teologie Protestantă, Specializarea Conservare și Restaurare. Pornind de la povestea restaurării patefonului, Leonard Ionescu a vorbit cu aceeași pasiune cu care o și practică, despre meseria sa de a reda viață unor obiecte ce vorbesc despre viața oamenilor din diverse epoci.

 

La povești cu Leonard Ionescu

Acest interviu pornește de la un patefon, care face parte din zestrea familiei mele. Dumneavoastră l-ați readus la viață și acum sună minunat.

Leonard Ionescu : Orice obiect de acest tip are o unicitate și în construcție și în redarea sunetului. Doar aceste aparate pot să redea, pe lângă valoarea intrinsecă a obiectului în sine, sunetul epocii. Orice alt dispozitiv electronic modern sau mai puțin modern nu reușește să redea cu așa acuratețe parfumul și sunetul pe care oamenii îl auzeau în urmă cu 100 de ani. Este imperfect, este uneori înfundat, este alteori rapid sau lent. Asta face parte din frumusețea redării sunetului de către patefoane și gramofoane.

sunetul patefonului, după restaurare

Cum a fost restaurarea,  și ce părere aveți despre această piesă?

Leonard Ionescu : Cu cât sunt într-o stare mai proastă de conservare, cu atât sunt mai incitante asemenea piese din punct de vedere al restaurării. Starea lui era proastă, spre foarte proastă, și structural și din punct de vedere al degradărilor chimice. Aveam toate formele de coroziune, lemnul era atacat de carii în mod activ, carcasa era demolată, era desfăcută din toate încheieturile. Dar asta face parte din frumusețea restaurării și cu cât sunt mai degradate, cu atât sunt mai interesante de restaurat și satisfacția de a le aduce într-o formă apropiată de a epocii în care ele erau vedetele acasă.

Patefonul, după restaurare

Noi nu am găsit niciun fel de siglă care ar atesta firma sau anul când a fost produs patefonul. Totuși, ați spus că, la prima vedere, pare a fi fost lucrat destul de profesionist.

Leonard Ionescu : În epocă, în afară de firmele mari care erau producătoare de asemenea aparate, existau și producători mici care cumpărau elementele componente, în special cele metalice și cele acustice. Și cu știință și îndemânare reușeau să construiască aparate la un preț accesibil oamenilor obișnuiți. Fiindcă, în epocă, vorbesc de începutul secolului XX până la jumătatea acestuia, asemenea aparate erau foarte scumpe. Nu și le permitea oricine. Și achiziția unui asemenea aparat, să facem o comparație cu ceva cunoscut în momentul de față, era ca și cum s-ar cumpăra o linie audio BOSS sau JBL la ora actuală. Atât de rare erau și scumpe.

Există o valoare de piața a liniei audio, pe care ați menționat-o acum?

Leonard Ionescu : E doar o comparație, da. Aceste aparate actuale sunt de clasă superioară. Dar comparația a venit în termeni de acustică. Acustica, da, diferea. Marii producători aveau un standard mai ridicat. Dar și cele create artizanal erau suficient de bune, astfel încât să aducă sunetul în casa fiecăruia. Era un lucru extrem de valoros în epocă. Să poți să asculți un concert, de exemplu, tu fiind un profesor din pătura de mijloc, care nu aveai întotdeauna acces la astfel de evenimente. Inițial, când au apărut aceste aparate, ele au fost respinse și oamenii bogați s-au simțit oripilați că există asemenea invenții, deoarece nu concepeau să asculte o operă decât în sala de spectacole.Dar ei își permiteau. Oamenii de lângă nu ajungeau acolo. Această invenție a fost imediat asimilată și acceptată de pătura de mijloc și ulterior, și de  aristocrați care, bineînțeles, au putut să-și achiziționeze aparate mult mai scumpe.

sunetul patefonului, după restaurare (video în curtea casei de la Plenița)

În România, cele mai multe au venit din Occident. Pe diferite filiere. Ungaria, Germania, Franța. Dar unele au fost construite aici, cum am mai spus, din piese componente. Deja la prima jumătate a secolului XX se și crease o industrie de producere a acestor componente.

Leonard Ionescu: Și în Craiova a existat o firmă, Felipe și Aderca, care cumpărau componente din Germania și construiau gramofoane și patefoane în România. La Muzeul Oteniei chiar avem un gramofon pe care l-am restaurat cu ani în urmă, și avea aplicată marca acestui vânzător și producător pe el. Este o raritate că a scăpat acea plăcuță indicatoare. De regulă, acestea au fost îndepărtate de-a lungul timpului, dar în special după al doilea război mondial, când s-a trecut la epoca comunistă.

sunetul patefonului, după restaurare (video în curtea casei de la Plenița)

Sunteți restaurator în metal și niciodată nu v-ați fi imaginat făcând altceva. Cum v-ați apropiat de restaurare? A existat o legătură  în copilărie sau în tinerețe ?

Leonard Ionescu: Înainte de a fi restaurator am fost metrolog. Și fiind metrolog am avut de-a face cu echipamente vechi care erau încă era în uz. Și eram fascinat de calitatea acelor aparate care  funcționau și respectau normele metrologice moderne. Ulterior am avut mai multe contacte cu laboratorul de restaurare din cadrul Muzeului Oteniei și m-am implicat puțin câte puțin. Până la momentul respectiv nu valorificam ideea de restaurare, ci  doar de reparații. Și  a fost un moment de cotitură în care am zis, da, asta vreau să fac. Și am luat-o de la zero.Și nu-mi pare rău nici acum. Și acum abia aștept să se facă dimineața să mă duc la serviciu.

 Sunteți printre puținii muritori care sunteți cu adevărat pasionat de ceea ce faceți în timpul orelor de program. Și, din cât am văzut, munca se prelungește cumva și în afara job-ului pentru că și acasă aveți un mini atelier în care ați spus că nu pregetați să lucrați.

Leonard Ionescu: Altfel nu se poate (zâmbește). Restaurarea e un proces continuu. În permanență vor exista generații și generații care vor avea ce să restaureze fiindcă omul a reușit să producă atât de multe lucruri și bune și rele, dar cele bune trebuie păstrate. Iar valorificarea mărturiilor trecutului nu trebuie făcută oricum. Ci doar respectând niște reguli clare pentru a nu schimba forma, sensul, rolul acelui obiect din momentul în care a fost realizat.

De câți ani faceți restaurare?

Leonard Ionescu: De 20 de ani.

În cei 20 de ani bănuiesc că s-au strâns atâtea povești ale unor obiecte restaurate. Dacă ar fi să facem un top al celor mai frumoase sau celor mai greu de restaurat obiecte, ce ne-ați spune?

Leonard Ionescu: Toate piesele sunt interesante. Restaurăm din epoca bronzului până în epoca modernă și toate piesele au un anumit grad de rigiditate dar și o frumusețe a lor. Să mergem în epoca fierului, să spunem. O zăbală de fier, provenită de la o săpătură de secol trei înaintea erei noastre, care a fost recoltată foarte frumos de către arheolog. În cazul ăsta este vorba de dr. Dorel Bondoc de la Muzeul Oteniei, care a avut răbdarea să nu afle exact ce este acolo și a adus piesa cu mormanul de pământ, în laborator. În timpul restaurării s-a demonstrat că acea piesă este o zăbală foarte interesantă din fier cu anumite piese din bronz ca fiind datate de secol trei. Faptul că a ajuns la laborator ne-a ajutat și pe noi și a reușit să salveze foarte multe elemente care de regulă se pierd pe parcurs.

O altă poveste este legată o spadă de secol 10 recoltată de la Capidava de un profesor de la Facultatea de Arte Plastice, Secția de Restaurare-Conservare de la Universitatea Lucian Blaga din Sibiu. În momentul descoperirii se săpa într-o necropolă unde, conducător de șantier a fost domnul profesor Zeno Karl Pinter de la Facultatea de Istorie a aceleiași universități. Când în mal a apărut o spadă foarte interesant fracționată, m-a sunat, i-am explicat cum să o recolteze, nu puteam să mă deplasez până acolo, dar am ținut legătura. Datorită tehnologiei audio și video, a recoltat-o, a izolat-o de mediu și a adus-o la muzeu. Și am restaurat-o.  Domnul profesor Pinter a datat-o ca fiind de sec. X, bizantină. Problema acestui obiect , din punct de vedere al restaurării, era faptul că nu mai avea miez metalic, era complet mineralizat, transformat în oxizi, toate formele de oxizi ale fierului. Iar asta a fost o problemă, neavând miez metalic în tratament. În momentul de față piesa este stabilă, atât chimic cât și fizic, și poate fi văzută la Muzeul din Constanța, deoarece  ei sunt beneficiarii pieselor din săpătura de la Capidava.

imagini din procesul de restaurare al sabiei bizantine – sursa Leonard Ionescu

Practic, restaurați obiecte vechi de secole dar și din epoca modernă, nu numai din zona Olteniei, ci colaborați cu toate muzeele din țară, sau cu persoane pasionate de obiecte vechi și valoroase.

Leonard Ionescu: Da, sigur. În România, laboratoare de restaurare sunt destul de puține , iar dintre acestea cele dotate la un nivel, să spun, foarte bun, sunt și mai puține. Craiova a avut șansa de a avea un laborator nou în anul 2009, prin construirea unui corp, extensie a Muzeului Olteniei, unde, la etajul 2, sunt doar laboratoare de restaurare. Pe parcursul anilor,  a fost dotat cu echipamente de ultimă generație, astfel încât putem interveni cu metode și cu materiale și aparatură care, totuși, fac diferența în calitatea actului de restaurare.

Au fost obiecte ciudate pe care le-ați restaurat de-a lungul timpului și pe care nu ați știut de ce capăt să le apucați, să spunem?  Ne puteți da un exemplu, două?

Leonard Ionescu: Unul recent. Un sicriu din zinc, atipic zonei românești, dar o să vorbesc foarte puțin de acest lucru, fiindcă muzeografii și arheologii de la Muzeul Municipului București, care sunt și descoperitorii și proprietarii acestui obiect, au drept de preemțiune. Încă nu s-a făcut publică partea asta de restaurare, urmează în perioada imediat următoare. În timpul restaurării, m-am blocat la un moment dat, fiindcă, într-adevăr, nu știam de unde să încep.  Am realizat o multitudine de teste chimice și fizice până să identific și tehnica și materialele necesare pentru restaurare.În momentul de față este restaurat, se află la Muzeul Municipului București, și deja l-am predat, urmează să se creeze, să se realizeze o sală de expoziție specială pentru acest obiect, care, repet, este atipic zonei românești. Este datat ca fiind în a doua jumătate a secolului XIX .

Spuneați că abia așteptați să vină dimineața, să vă duceți la serviciu.  Cred că, în continuare aveți o plajă foarte mare de obiecte pe care trebuie să le restaurați. Cum începeți?  În funcție de deadline-uri,  de dispoziția pe care o aveți în ziua respectivă, de materiale?

Leonard Ionescu: În momentul în care începe o intervenție de restaurare, nu te mai poți opri, trebuie să mergi cursiv. Uneori, sunt anumite reacții chimice care trebuie să le continui după ce se termină programul, trebuie să le finalizezi. Nu lași niciodată piesa nesupravegheată în timpul procesului de restaurare, indiferent ce intervenții faci pe ea. Și a doua zi, dimineața, continui din punctul în care ai plecat. Nu te mai întorci, să spui că azi am altă idee, o să fac altceva. Nu. Îți păstrezi continuitatea în propunerea pe care ți-ai făcut-o privind intervențiile pe acea piesă.

Asta presupune că de la bun început trebuie să știi foarte bine ce ai făcut.

Leonard Ionescu: Piesele înainte de restaurare sunt foarte bine analizate și se fac investigații fizico-chimice aprofundate, astfel încât să nu existe surprize pe parcursul restaurării. Cu toate că există surprize (zâmbește). Un alt exemplu, tot așa cu un lot de piese de la Capidava,  am făcut analize fizico-chimice, analize cu raze X, indicația clară era că avem de-a face cu materialul în aliajul de bronz și pe măsură ce se desfășură intervenția, n-a fost doar atât. Fiindcă stratul de coroziune era atât de gros, încât acoperea intarsia de aur. Dar se întâmplă. În procesele de degradare chimică din sol sunt o grămadă de variante care pot să-ți creeze surprize în timpul restaurării. De aceea întotdeauna intervenția trebuie să fie făcută cu atenție.

Există o preocupare a tinerei generații față de acest domeniu de restaurare ? La un moment dat, va trebui să predați ștafeta unei persoane care să vă continue munca. Cel puțin la un nivel de care dumneavoastră să fiți mulțumit.

Leonard Ionescu:Da. Există și la generațiile noi, tineri pasionați de  acest domeniu, surprinzător cât de pasionați pot să fie, care vor veni până la urmă în sistem și vor duce mai departe această profesie, fiindcă este necesar pentru prezervarea materialului istoric. El este supus în permanență degradării. Noi reușim doar să încetinim degradarea, nu să o stopăm. El va ajunge undeva în timp, înapoi la forma lui cea mai stabilă, în cazul metalului, la minereu. În ce privește tinerii, laboratorul de restaurare din Craiova, pe lângă activitatea de restaurare, are și un rol de pregătire a noilor restauratori. Astfel, la noi se pregătesc restauratori debutanți din alte muzee din țară. Anul ăsta chiar am avut doi tineri care și-au finalizat studiile și și-au dat examenele de atestare, care sunt destul de complexe, la Institutul Național de Pregătire și Formare în Cultură. O fată de la Timișoara, de la Muzeul Banatului și un băiat de la Muzeul Țăranului Român din București. Foarte buni. Foarte receptivi și talentați. A fost încântătoare colaborarea cu ei . O altă formă de pregătire este cea universitară unde și acolo este interesant. Întâlnești în grupa de restauratori copii foarte talentați și aplicați care vor să facă restaurare. Asta vor. Am avut la coordonare de licență anii anteriori copii care au fost surprinzător de buni.Acum trei ani, cred, am avut o fată excepțională. În afară de cunoștințele de bază foarte bine aprofundate, avea și un talent extraordinar. Tot așa, i-am coordonat licența, și a continuat masterul la Lisabona, pe restaurare, iar acum este angajată la un laborator de restaurare argint medieval în Lisabona.

Deci, din punctul ăsta de vedere, să înțelegem că sunteți foarte mândru și viitorul sună bine în restaurare.

Leonard Ionescu: Eu zic că da

Vă mulțumesc.

Leonard Ionescu: Mulțumesc și eu.

A consemnat Diana Nedelcu