I-am ascultat pentru prima oară poezia recitată de actorul Horațiu Mălăele și primul impuls a fost să caut și să citesc și alte creații. Dacă-i răsfoiești o carte, nu o lași din mână până nu-i descoperi fiecare poezie, strofă după strofă și metaforă cu metaforă. L-am cunoscut apoi personal . La prima vedere, Spiridon Popescu este un om simplu, care se pierde în mulțime. Până când începe să vorbească . Verva cu care recită creații personale sau ale altor poeți, ironia fină, uneori mușcătoare, umorul oltenesc cu „accente” englezești, poveștile savuroase din lumea literară magnetizează pur și simplu audiența. De aceea, dialogul cu Spiridon Popescu, a fost pentru mine, unul dintre cele mai pline de miez interviuri pe care le-am realizat. Iar dacă până acum nu l-ați descoperit ca poet, bucurați-vă că mai aveți timp să-i citiți creațiile.

S-a întâmplat ca acest interviu să fie prilejuit și de un moment special în viața și în cariera dumneavoastră literară, reeditarea volumului de versuri “Doamne, dacă-mi ești prieten”, lansare care a avut loc recent la Iași. Cum ați perceput dumneavoastră acest eveniment, având în vedere că v-a fost alături un drag și bun prieten, este vorba de cunoscutul actor Horațiu Mălăele?

Spiridon Popescu : A fost o adevărată sărbătoare despre care nu credeam că o să fie chiar atât de frumoasă. Oamenii de la Iași au fost extraordinari, m-au primit cu multă bucurie și au vorbit în termeni elogioși despre această carte. A fost multă lume, evenimentul a fost impecabil organizat, totul a fost foarte fain, iar cartea este realizată profesionist, nu s-a greșit absolut nimic.  

Imagini de la lansarea cărții „Doamne, dacă-mi ești prieten „, apărută la editura „Vasiliana’98 „, Iași, 2025 – sursa foto

Dar să vă spun și povestea acestei cărți. Inițial ar fi trebuit să apară în colecția “O sută și una de  poezii”, scoasă de Editura Academiei Române. Doamna Ana Dobre după ce a lucrat la realizarea mai multor cărți de poezie, mi-a dat și mie un telefon să mă întrebe dacă vreau să apar în această colecție. Bineînțeles că am fost acord, a fost trimis manuscrisul și la vreo 3-4 luni după aceea am sunat la editură, deoarece  nu mai primeam niciun semnal. Mi-a răspuns un domn care zicea că e un fel de director acolo,  și mi-a spus că manuscrisul se afla  la acel moment în tipografie și se va tipări într-o săptămână, maxim două, după care va ajunge  în librării. După aproape două săptămâni, doamna Dobre primește un telefon de la editură prin care i se solicita retrimiterea manuscrisului cărții lui Spridon Popescu deoarece nu se salvase în calculator. Nu m-am așteptat, credeam totuși că este Editura Academiei Române.

În altă ordine de idei, managerul Editurii Vasiliana`98 îmi propusese în urmă cu ceva timp, având în vedere popularitatea poemului “Doamne, dacă-mi ești prieten”  să îmi editeze o antologie cu acest titlu și cu versurile poeziei pe ultima copertă. Mi-a surâs ideea. Am introdus câteva poezii inedite în această antologie și am predat-o Editurii Vasiliana`98. De ce eram convins să colaborez cu această editură ? Cu puțin timp înainte am cumpărat de la librăria Cărturești din Târgu Jiu “Integrala Poeziei” lui Nichita Stănescu, o carte de aproape 900 de pagini, cu toată opera lui Nichita, scoasă în condiții excepționale la Editura Vasiliana`98.  Și mi-am zis că reprezentanții editurii sunt oameni serioși,  care merită toată încrederea mea. Și așa s-a născut această carte. Pornind de la Editura Academiei a ajuns la Iași, la Editura Vasiliana`98. Dar vă rog să mă credeți, am văzut cărțile scoase la Editura Academiei, nu cred că îmi tipăreau cartea în condiții mai bune decât această editură. Ceea ce mă bucură este că se vor ocupa și de distribuție cei de la Vasiliana`98, ei colaborând inclusiv cu librăriile Cărturești.

Și până la urmă, proiectul de la Editura Academiei Române va avea o finalitate ?

Spiridon Popescu : Am renunțat. Pentru că am fost mințit. Mi s-a spus inițial că volumul este în tipografie și într-o săptămână, maxim două va fi  în librării, ca ulterior să-mi ceară din nou manuscrisul, deoarece se ștersese din calculator.

Revenind la cartea nou apărută la Editura Vasiliana`98, din câte am văzut din fotografii deoarece nu am avut încă bucuria să o răsfoiesc,  și sper că va fi o lansare cât de curând și în Oltenia, volumul este o carte-obiect pentru că, pe lângă poeziile dumneavoastră, cuprinde și lucrări de grafică ale domnului Horațiu Mălăele.

Spiridon Popescu : Horațiu Mălăele este un grafician excepțional. Am spus-o și la lansarea cărții de la Iași, că doar în perioada Renașterii mai puteau fi întâlniți oameni cu multiple talente.  Horațiu Mălăele este un foarte bun actor, un foarte bun grafician, un foarte bun caricaturist și, de când s-a apucat de scris, este și un foarte bun scriitor.

Poetul Spiridon Popescu, văzut de Horațiu Mălăele –sursa foto

“Se poate spune că actul de naștere pentru <Doamne, dacă-mi ești prieten>  este revista Ramuri din decembrie 1982”

“Doamne, dacă-mi ești prieten” este o poezie deja celebră, recitată de mari actori ai scenei românești,  ilustrată muzical de mai mulți artiști și recitată de dvs la diferite evenimente . Cu toate acestea ați declarat că deși este cea mai populară creație a dumneavoastră, nu este neapărat cea mai profundă sau cea mai frumoasă. Ne puteți spune povestea ei și de ce credeți că este atât de iubită de public?

Spiridon Popescu :Povestea ei începe în vara anului 1982, cred că prin iulie am scris-o, și pe 2 noiembrie, în același an, am fost invitat să citesc în Cenaclul Revistei Ramuri, condus de Marin Sorescu. Când am ajuns la această poezie, Marin Sorescu m-a întrebat: “Ați publicat poezia aceasta?” I-am răspuns că nu, că abia o scrisesem. Atunci i-a zis adjunctului său, Romulus Diaconescu, “O publicăm noi în Ramuri”. Ca urmare, grupajul meu din revista Ramuri începea cu această poezie. Se poate spune că actul de naștere pentru “Doamne, dacă-mi ești prieten”  este revista Ramuri din decembrie 1982.

În luna următoare, la întâlnirea aceluiași cenaclu, un om mai mic de statură, m-a îmbrățișat și m-a  felicitat. Cum nu știam de ce, mi-a spus că poezia mea a fost pusă pe muzică de Tudor Gheorghe și este difuzată la radio și televiziune. Cel care îmi spunea toate astea, era Claudiu Moldovan, directorul Filarmonicii din Craiova. Am avut și neplăceri cu această poezie în 1986. În acel an, am depus un manuscris la Editura Scrisul Românesc. După câteva luni am primit o scrisoare în care se preciza: “ Întrucât dumneavoastră urmează să debutați editorial, vă rugăm să contactați urgent editura”. Când am ajuns, bineînțeles că știți cum se aducea pe vremea aceea, cutia de ness, pachetul de Kent, buchetul de flori, Marcela Radu (reprezentanta editurii -nm) mi-a zis : “Bine că ați venit, vă rog să vă așezați la masa aceea și să reactualizați manuscrisul” Am deschis manuscrisul și  erau  numai acolade. Am întrebat ce semnificație au și mi-a răspuns “Spuneți același lucru, dar cu alte cuvinte”.  Pe vremea lui Ceaușescu erau niște cuvinte tabu: Doamne, frig, gri, șamd. I-am răspuns că nu se pot spune aceleași lucruri cu alte cuvinte. Dar acceptasem  pactul cu diavolul. Când am ajuns la poezia “Doamne dacă-mi ești prieten” era o acoladă mare peste cele două strofe de final, unde cade cam toată greutatea poeziei. Atunci m-am supărat, am tras o înjurătură din aia oltenească, mi-am luat manuscrisul și am plecat.

“Eu am mers pe principiul că o poezie poți să o arunci la coșul de gunoi dacă nu vrei să o publici, dar în niciun caz nu o modifici”

Se pare că lupta dumneavoastră cu editurile are o istorie veche

Spiridon Popescu : Nu m-am așteptat. Eu am mers pe principiul că o poezie poți să o arunci la coșul de gunoi dacă nu vrei să o publici, dar în niciun caz nu o modifici. Am avut probleme și cu revistele. Îmi aduc aminte că, o dată, ziarul local mi-a schimbat două versuri între ele. Eu am aflat, m-am dus în tipografie și am refuzat să apară poezia. Am vrut să fie pe limba mea, nu pe limba  altora.

Din câte spuneți dvs și din ce știu și am citit despre dvs, ați fost și sunteți un om liber în gândire și în toate acțiunile întreprinse.  Ați avut de suferit în perioada ceaușistă dar și după revoluție,  deoarece ați spus exact ceea ce gândeați?

Spiridon Popescu : Cred că alții au suferit mult mai mult ca mine, dar totuși am avut unele probleme. M-am certat odată, destul de rău, cu redactorul care răspundea de cultură de la ziarul local “Gorjeanul”. Atunci am scris o poezie intitulată “Patrie nemuritoare”, deoarece nu puteai publica decât versuri patriotice, dar poezia conținea acrostihul “Prost e Manoniu G”. El nu și-a dat seama de acrostihul meu și a aprobat-o . Sub această poezie apărea în pagină rubrica “Atelierul literar” semnat de G. Manoniu. A ieșit un scandal foarte mare. S-a dus securitatea în tipografie să vadă dacă poanta a fost făcută numai de mine sau în colaborare cu alții. Pe  2 noiembrie 1982, în cenaclul  condus de Marin Sorescu, am citit și acolo niște poeme foarte dure. Astea nu erau așa directe, erau cu șopârlici. Pentru cei care nu au trăit în perioada comunistă sau erau prea mici să își dea seama de unele lucruri,  pe vremea lui Ceaușescu, după fiecare ședință importantă de partid, principalele ziare Scânteia, Scânteia Tineretului, erau pline de angajamente ale oamenilor muncii, care se terminau cam așa, “Vă promitem  mult iubite și stimate tovarășe Nicolae Ceaușescu că vom face….” Revenind la acea întâlnire a cenaclului, eu am citit printre altele și o poezie intitulată Angajament.

Vom introduce zăpezile în ateliere mecanice 
Și le vom poliza toate părțile pline de ger
Apoi le vom încredința strungarilor cu înaltă calificare 
Să confecționeze din ele ghiocei.

Vă promitem mult iubite și stimate păduri,  
Că cel târziu până la jumătatea lui Martie, 

Păsările vor primi telefon că se pot întoarce la cuiburi. 

Poezia aceasta  a apărut în revista Ramuri, dar Sorescu mi-a schimbat versul “vă promitem mult iubite și stimate păduri”, care ducea direct la Ceaușescu. În toamna anului  1985, la Casa Armatei din Târgu Jiu a avut loc un spectacol. Și știți cum erau  spectacolele în acele vremuri : se umplea sala cu soldați, cu activiști ai armatei,  subofițeri și ofițeri. Am fost invitat pe scenă și am fost decent, am recitat poeziile care cadrau cu momentul respectiv. Numai că a urmat un chef de 3-4 ore și puțin sub influența lui Bachus m-am urcat pe masă și am recitat trei poezii dure. Una din aceste poezii era PseudoMiorița

Pe-un picior de plai, 
fără guri de rai, 
trece-un ciobănel, 
foarte plin de el 
și foarte îngâmfat,
parcă n-ar fi stat
niciodată în cele, 
mirosuri de piele.
Iar în urma lui, 
în pantofi cu cui, 
trece-o ciobăniță, 
ce dă din guriță, 
că e om de știință.
Mioriță lae, 
lae bucălae, 
pe cioban îl cheamă Nicolae, 
și nu-i nici vrâncean 
și nici ungurean.
Spun unele vești 
că-i din Scornicești.
Și se mai aude,
seara pe alte unde,
cum că steaua sa,
nici gând n-ar avea 
să se dezlipească 
de bolta cerească, 
până n-o cădea,
un veac peste ea. 
De-i adevărat,
dracu ne-a luat. 
Vor veni cartele
ș-apoi, după ele, 
vremuri tot mai grele.
Ne mai consola 
și îmbărbăta,
așa câteodată
buba din prostată.
Dar s-a dus prin ceață,
ș-această speranță.
Mama ei de viață, 
că asta nu-i viață. 

Nu știu de ce nu m-au oprit, probabil erau și ceilalți într-o stare din asta mai bahică, dar a doua zi a început ancheta. Au început să fie, pe rând, câte unul, chemați la Securitate. Au început cu cei care erau mai serioși, membrii de partid. La mine au venit abia peste trei săptămâni și m-au luat de acasă, bineînțeles. N-aș putea spune că s-au purtat urât, că m-au bătut cum am auzit că au făcut cu alții, dar a apărut o “codiță” în urma mea.  Revoluția m-a prins cu codița după mine. Indiferent în ce parte a orașului eram,  apărea unul care mă saluta și zicea “Salut dom`Popescu, ce mai faceți?” După Revoluție l-am prins într-o cârciumă, l-am salutat și abia mi-a răspuns la salut. Deci, se terminase urmărirea.(râde)

„Sunt un poet care nu dă niciodată la tipar versuri calde„

Impresionante și tulburătoare povești. Aș vrea să vorbim puțin și despre relația dumneavoastră cu criticii literari. Vă considerați un om iubit, agreat de criticii literari, de la debutul dumneavoastră și până acum?

Spiridon Popescu :Să știți că n-aș putea spune că am o critică bună, în exces, dar nici n-aș putea spune că mă vaiet. S-a scris despre mine că am un stil aparte. Nu am avut cronici negative, nu am fost desființat de nimeni, cum s-ar zice.  Nu m-am considerat niciodată alfa și omega . Cred că am avut critica literară care trebuie și atâtea premii câte am meritat, nu mai multe că știți cum e, dacă ți se dau prea multe ți-o iei în cap, și eu nu vreau asta.

Eu v-am descoperit poezia, în urmă cu ceva ani, într-un spectacol al domnului Horațiu Mălăele, în care a recitat un grupaj de versuri semnat de dumneavoastră,  spunând că sunteți un poet din Târgu Jiu.  Pentru mine a fost o revelație și din momentul acela am încercat să citesc tot ce pot găsi  semnat de dumneavoastră și cu atât mai mare a fost bucuria când v-am întâlnit personal.Din punctul meu de vedere, poezia dumneavoastră este undeva între surâs și lacrimă, între crâncen și destins, între bucurie și tristețe. Dezvăluiți-ne  din acest laborator al poeziei. Știți că întotdeauna publicul care admiră un poet este curios să știe. Cum scrie Spiridon Popescu o poezie? Când scrie? Ce îl inspiră?

Spiridon Popescu : Mi-a plăcut foarte mult că într-una din ultimele cronici literare se spune “Spiridon Popescu l-a umanizat pe Dumnezeu, l-a coborât printre noi, poți discuta cu el peste gard, peste pârleaz”. Când scriu poezie, nu am un program anume. Scriu când sunt atins de “aripa îngerului”, vorba lui Nichita Stănescu. Pot să scriu și pe stradă. La “Doamne, dacă-mi ești prieten” eram pe stradă, când mi-a  venit prima strofă în minte și n-aveam absolut nimic de scris. Și am găsit o lespede și cu o pietricică mică mi-am notat primele versuri. La început poezia nu avea decât patru strofe, făceam trecerea spre final prea repede. Mai târziu i-am adăugat și strofa cu iubita. De obicei îmi place să scriu noaptea, pentru că e mai multă liniște. Nu mai sunt nici mașini, nici bormașini. Sunt un poet, care nu dă niciodată la tipar versuri calde. Pentru că atunci când scrii o poezie, ți se pare că e extraordinară. Aveam o idee odată, am scris, cred, șase, șapte variante până târziu în noapte. Ultima variantă am zis, doamne, e extraordinară. Ce poezie genială am scris. M-am culcat liniștit, m-am trezit după un somn adânc, am recitit-o și mi-am dat seama că am pierdut noaptea degeaba. Așa încât, după trei, șase luni de când scriu o poezie, o recitesc să văd dacă mai îmi spune același lucru.

Sunteți extraordinar de selectiv cu scrierile dumneavoastră și nu le dați drumul oricum în lume.

Spiridon Popescu: Unii critici au zis că Spiridon Popescu scrie ușor. Eu vă spun că Spiridon Popescu scrie foarte greu și dacă mi-ați vedea manuscrisele, dacă ați vedea prin câte variante le trec, mi-ați da dreptate. Dacă v-ași spune că pentru un vers care nu mi-a plăcut, am stat foarte mult, cred că l-am scris după un an, doi. A fost un poem scurt, dar eu la ultimul vers țin foarte mult. Se intitulează Vis Împlinit.

Azi sunt bogat : tocmai primii o șpagă
De la un greier să ascund lumina
Luceafărului  sub retina 
Verdelui ochi al firului de iarbă. 

Azi pot să-mi cumpăr (în sfârșit !) o fragă. 

Acest ultim vers l-am trecut prin nu știu câte variante până l-am simțit. Adică eu, bogatul ăla, pot să-mi cumpăr în sfârșit o fragă.

“Deși sunt oltean,  îmi place să am o gândire mai mult așa ardelenească, să nu mă bag decât în lucrurile pe care sunt sigur că le pot duce până la capăt”

Într-un alt interviu ați mărturisit că ați încercat să scrieți proză, dar nu v-a reușit. Sunteți în același stadiu ?

Spiridon Popescu: Am câteva încercări, dar proză foarte scurtă, de maxim o pagină. Am încercat în tinerețele mele să scriu și un roman și mi-am dat seama când m-am maturizat că nu e ce trebuie și am distrus manuscrisul. Deși sunt oltean, gorjean, îmi place să am o gândire mai mult așa ardelenească, să nu mă bag decât în lucrurile pe care sunt sigur că le pot duce până la capăt și că într-adevăr reușesc ceva în ele.

Mă gândesc că această carte, care este o reeditare și o completare a volumului dumneavoastră,  va avea o continuare, nu neapărat în sensul strict al cuvântului, ci mă refer la alt proiect editorial. Lucrați la altă carte momentan?

Spiridon Popescu : Aici o să îl citez pe Ioan Mureșan “Domnule, eu nu scriu cărți, eu scriu poezii”. Nu știu, dacă s-or mai strânge poezii, probabil le voi publica. Am un moment în care scriu mai rar. Când  m-am întors de la lansarea de carte de la Iași, am mers cu trenurile patriei și atât de grea a fost călătoria, încât i-am spus soției mele “Dragă mea, călătoria asta m-a convins să nu mai scot cărți”

Eu sper să vă răzgândiți, pentru că în lumea asta nu se circulă doar cu trenuri, ci și cu alte mijloace de transport și poate se va inventa o mașină a viitorului care vă va duce dintr-un punct în altul foarte repede…..

Spiridon Popescu: Dacă se inventează teleportarea, da. Ca să vă răspund totuși la întrebare, mi-aș dori să scot o carte de interviuri, dar nu am decât șase interviuri până acum. De fapt, Marius Tupan e vinovat pentru această idee, pentru că nu luasem niciodată niciun interviu nimănui  și revista Luceafărul, seria Tupan, avea cele două pagini din mijloc cu “Convorbiri incomode”. La un moment dat, primesc un telefon prin care îmi propune să îi iau un interviu lui  Gheorghe Grigurcu, dar cu întrebări mai incomode.  M-am gândit, am formulat niște întrebări, i le-am dat lui Grigurcu și  i-au plăcut. A apărut interviul în Luceafărul și la vreo câteva luni după, m-a sunat Grigurcu și mi-a zis, “Domnule Spiridon, nu vrei să mai facem un interviu și pentru revista Ramuri, că dumneavoastră îmi puneți cele mai faine întrebări ?” Și am realizat un interviu de peste două pagini pentru revista Ramuri, după care l-am intervievat pe Gabriel Chifu pentru revista Luceafărul. A fost foarte simpatică chestia că mă dedulcisem și eu la interviuri, îmi plăceau și l-am sunat pe Marius Tupan și i-am propus un dialog cu Valentin Tașcu. Mi-a răspuns că îi este foarte bun prieten, dar nu este de interviu. Peste vreo jumătate de an, Marius Tupan a scos un roman și i-a făcut recenzia Valentin Tașcu, nu știu în ce revistă, dar i-a plăcut ce scrisese. Și atunci m-a întrebat Tupan unde e interviul cu Valentin Tașcu. (râde) Și am făcut nu unul, ci două interviuri cu Valentin Tașcu care au fost publicate în revista Luceafărul și i-am mai luat unul, pe care l-am publicat în revista Oglinda Literară. Aș vrea să mai fac încă vreo șase interviuri, ca să fie cifra asta cristică 12. Vorbisem și cu Alex Ștefănescu, dar din păcate n-am mai apucat. Bine, nu m-am gândit, dar acum mi-a venit ideea că ar fi trebuit 12 interviuri și fiecare interviu cu 12 întrebări.

Interviul este ca o poveste. Se deslușesc foarte multe aspecte în ce privește persoana intervievată și, de asemenea, apar episoade ale vieții scriitorilor prea puțin cunoscute sau necunoscute deloc. Aș vrea să alegeți o poezie scrisă de dumneavoastră pentru a încheia acest interviu poveste.

Spiridon Popescu :Cu mare drag . Poezia se numește “Eseu despre incendiul din Alexandria”, care îmi este mai aproape de suflet decât “Doamne, dacă-mi ești prieten”.

Îi dădusem întâlnire în fața bibliotecii din Alexandria
(Era singuru` loc din lume în care puteam să ajung
Fără să întreb).
Când a sosit, inima ei era o flacără vie 
Am încercat să nu-i fac declarații de dragoste-
Știam că aceste cuvinte, spuse din suflet, devin inflamabile.
Totuși, atunci când am strâns-o în brațe
             nu m-am putut stăpâni și i-am spus “te iubesc!”
După prima silabă, incendiul era deja dezlănțuit. 
Ea și biblioteca au dispărut mistuite de flăcări. 
Eu, efemerul, am scăpat ca prin urechile acului.

Astăzi Dumnezeu își dă cu pumni în cap.
 “Am fost un naiv, mi-am afumat nimbul degeaba
Am crezut că, dacă te salvez, vei rescrie biblioteca. ”

Vă mulțumesc foarte mult că ați recitat această poezie. Este una dintre cele mai dragi mie, din lirica dumneavoastră.

A consemnat cu o bucurie vecină cu poezia,

Diana Nedelcu